Spitalul Fundeni, 19 aprilie 1989
Paia,
Aș vrea să pot scrie cândva despre după-amiezile mizerabile din spitale. Un spleen cu totul special pe care nu-l poți „surprinde“ în alte… mansarde. Zic așa pentru că îmi pot închipui drept un sejour la mansardă această nouă trecere prin „câmpiile albe“.
Vezi, ce gâfâită și inadecvată e plasticitatea sintagmelor pe care le pot înșira din spital! Zău, aici nu poți să fii deștept. Aici ești numai traumatizat. Țipătul lui Munch, da, și el, ca o reprezentare a sângelui panicat. Când mă privesc în oglindă aici, îmi văd chipul despicat, nu-l pot aduna, o sumedenie de cioburi mă dispersează în umbră.
Difuzorul din partea dreaptă a ușii, simbol al totalitarismului, al opresiunii și catalogării într-un singur sens audibil, mă enervează. Ca și bucătăresele, idioate și pițigăiate. Dacă ies mai repede din spital, înseamnă că i-am aruncat între ochi farfuria unei bucătărese. Sau ce-or fi alea. Cred că sunt din ultima recoltă de haimanale pe care orașul le-a adunat din periferii.
Din când în când, maniacal chiar, încerc să dau telefoane. Firește, nu funcționează.
Cu John[1] nu am reușit să vorbesc. Aud numai sunetul telefonului răspândindu-se în camerele de la Poiana Teiului. Analizele continuă să fie foarte bune. Oare m-am speriat doar?! Aș prefera oricum să fie așa, să fie numai atât.
În aceste zile, singurele texte pe care le închipui sunt aceste scrisori către tine. Să le păstrezi! Sunt o radiografie fragmentată a unei staționări intelectuale. Nu-ți scriu pentru că ți-am promis că voi face așa în fiecare zi – în orice caz, nu acesta e primul motiv!, ci pentru că mi-e dor de tine ca de singura bucurie reală. Ești emoția mea continuă.
Ca să nu disper, ca să nu fac vreo criză, mă și apăr de abundența gândurilor ce se adună dinspre tandrețea ta. Lumea e plină de dulciuri, de iubite savuroase și irepetabile, însă mie nu mi-a fost dat să întâlnesc o minune mai dulce decât tine. N-am avut niciodată sentimentul unei mai profunde împăcări afective decât cea pe care o împart cu tine. Dumnezeu spune că nu sunt vinovat. Simt că ești fericită cu mine și sunt tare mulțumit. Lasă-mă să bat și câmpii patetismului! Cine ți-ar mai putea scrie epistole ca acestea?! De peste tot. Zilnic, dacă se poate. Mi-e dor să te aud cum taci în preajma mea, să te aud cum „torci“. Toate frunzele care cresc prin copaci îmi spun că și ție-ți este tare dor. Sunt așa de îndrăgostit de tine!
Voi rămâne și zilele următoare aici. Singur. Aşteptând să mă reîntorc la tine. La tine și la mama. Uneori mă întreb dacă nu am stat singur în acești ani și pentru că îmi ajunge mama. Dragostea ei ține deseori loc de viață. Aș vrea să nu știe că sunt în spital.
Te sărut, bolnav de tine!
Aurel
[1] Ionel Dumitrașcu, fratele poetului.
