La o sărbătoare religioasă mai din urmă, groparul a căzut pe treptele bisericii. Era beat. A fost dus la Iași. În comă. Era acel om despre care, privindu-l mult la diverse înmormântări, gândeai că nu mai poate face nicio diferență între un om viu și unul mort. I se spunea „Iroplan“. În fond chemându-l Costică Manoliu. Tu n-ai știut niciodată cum îl chema, doar „Iroplan“. Așa-i zicea toată lumea. A murit ca într-un local. Pentru că fiecare sindrofie din asta se termină cu beție. Țațele nu mai sunt nostime, ele devin un fel de depravate acolo. Înmormântările sunt un motiv de a bea fără a li se reproșa c-au fost la crâşmă!
Cred că cel mai mult, azi, oamenii suferă de lipsă de sensibilitate. Dar, ca și prostia, nici această lipsă nu doare.
Groparul a murit. Femeile îl plâng. El își făcea meseria cu atâta seriozitate încât întotdeauna când l-ai privit simțeai că-l și detești, neînţelegându-i faptele acelea necesare. Inclusiv mama îl plânge. N-o să aibă cine-i mai duce la moară. Groparul avea cal. Păstrezi în minte o amintire cu el. Aveai 7 sau 8 ani. Venea cu bicicleta, în viteză, la vale, de pe Sabașa. Era foarte beat. A căzut. Roțile erau îndoite ciudat. El, în praful drumului, zăcea cu fața în jos. La un moment dat, de sub el, a iești tip-til o baltă de apă gălbuie. Făcuse pipi pe el. Voi râdeaţi. Și apoi nu mai știi cine l-a ridicat de acolo. Voi n-ați fi putut, în niciun caz. Era prea greu.
Ți-l mai amintești când te-a luat de gușă și ți-a dat câteva palme peste cap: era Paști, te-ai urcat cu alți puști în clopotniță și ați izbit limba de clopot; și nu trebuia. Și alte amenințări și pumni dați la îngrămădeală pentru că, în serile de Paști, voi vă jucați „de-a războiul“ prin cimitir, prin jurul bisericii, ascunzându-vă chiar în biserică, printre picioarele enoriașilor pleoștiți de atâta slavă.
29 aug. 1981
Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1970 – 1982“
