ELEGIE PENTRU ACEST SECOL
Nu pot să tac
cum bolovanii liniștiți rămân pe vale
puhoiul înecându-i primăvara,
nu pot să stau în munți
ca-ntr-un birou
să am chemați în prag
și nechemați.
Eu nu-s un birocrat absent
învăluit de fumuri și uitare,
eu nu vă chem
să îmi semnați cu bătăturile
hârtii bizare,
biroul meu este această Terra
pe care o străbat cu verbul
și cu cinstea,
cad frunzele din cer
spre noi
atinse de rebele gloanțe,
sunt toamnele o recunoaştere de rod
dar pacea se numeşte primăvară
nu pot să tac în munții mei
când simt că negura ne-ajunge,
cum aș putea să tac
când eu
am coborât din coaja unui ulm
când simt miros de bombe și în munți
când foametea care răpune-n lume
triști copii
îmi scrie-o ultimă scrisoare!
Nu pot să tac și nici nu vreau
o viață am și-o vreau
învăluită-n cinste,
da, am curajul să mă las răpus
dar să rămână-n urma mea
adânca libertate, pâinea
și bombele în flori să se prefacă.
Cântecul meu nu e secure
și nici o acuzare strâmbă
ferestrele-s de fum și-s tuciurii
mă dor plecările-n mormânt,
văduva îngrozită-n bătătură
și mugetul agonic al vâlcelei.
Nici fumul nu mai iese
liniștit din hornul ars,
i-i frică parfumului
că va fi secerat de gloanțe,
cerul noi știm, respiră doar prin zbor
dar păsările-ncep să aibă
aripi tăiate.
Și temple mai avem în munți,
comun ele se cheamă MAME
copiii lor nu vor să le sfâşie
lupii hămesiți și răi
când pentru treburi
pleacă în oraș.
Vă cânt împovărat de răni,
un cântec plin de adevăruri
ce le știți,
vă cânt și cred în prânzul regăsit
când veți dori să vă aduceți
iar aminte.
Borca, 13 octombrie 1977