A murit cel mai pitoresc personaj al Borcăi. Ilie al lui Țicu.
Azi-dimineață, chiar la ușa restaurantului, întins cu fața în sus, a fost găsit înghețat.
Băuse.
Aseară plângea că se duce acasă și o să-l bată mă-sa.
Pentru prima dată ai simțit nevoia să te apropii să vezi un om mort, un accident. Voiai să vezi un boem inconștient atins de moarte.
Era trist, supărat, alb și vinețiu, al nimănui, ca un gunoi, ca o hârtie lăsată acolo de vânt.
Pitic, de vreun metru șaizeci, având aproximativ 35 de ani, slugă oricui în centrul Borcăi, bătut de colericii bețivi, de buni și de răi, Ilie venea des și la tine: „Băi, Dumitrașcu, dă-mi trei lei sî beu un bitter.“
Îi dădeai întotdeauna.
Era irecuperabil.
Dar ți-era simpatic, era dezinvolt în inconștiența sa, în imposibilitatea de a fi altceva decât ceea ce era.
La cei săraci nu se uită nimeni.
La ușa restaurantului, lângă ușa crem pe care zăboveau două lacăte negre, Ilie adormise definitiv.
Nimeni nu-l văzuse, toți l-au uitat acolo.
Murise.
Fără să împace pe cineva.
Mulți cred că moartea l-a scăpat de nenorocire. Ce gând!
Ilie era necesar și inconfundabil, Borca avea un personaj cu totul pitoresc, docil și rău, sentimental și patetic, bețiv, umil precum un copil bun, mereu frustrat, mereu la cheremul fiecărei seri în care-n restaurant se bea.
Te-a înduioșat moartea lui, te mâhneşte chiar.
Și nu te leagă multe zile de el.
Dar prezența lui inconștientă între indivizi pretențioși și pragmatici avea ceva ce ținea de poezie.
A murit.
Multora le va fi rușine să se ducă la înmormântarea lui.
La săraci nu se gândeşte nimeni.
Tare puțini dintre cei din jur știu totuși că Ilie era mai simpatic decât toți oficialii comunei, decât toți deștepții și împăunații.
Tu n-o să-l uiți.
Ilie făcea parte din fereastra la care-ți plăcea să te uiți, pe care o luai la vorbă, căreia-i zâmbeai.
Drum bun, nevinovatule, blândule, boemule!
Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1977 – 1982“
Foto: Casa lui Ilie al lui Țicu
