JURNAL INEDIT Aurel Dumitrașcu – „Dumitru Ana – un român exemplar“ admin, 03/01/202203/01/2022 La prânz ai venit acasă. Grăbit. Era frig. Mama ți-a spus fără lacrimi: „A murit Dumitru!“. Te-ai așezat pe un scaun, nu uimit, te așteptai, dar parcă se prăbușise ceva în tine, ceva dureros. Ai tăcut. Mult. Minute în șir. Mama vorbea. Vorbea tristă. Zicea că-i frică să nu se îmbolnăvească fiindcă îi pare așa rău. Ea vorbea. Cu capul plecat. Toată ziua ați stat cu capetele plecate. Tu n-ai mai vorbit deloc. Nu mai puteai. Pe tine lacrimile nu te curăță de o durere. O durere e o durere. Ea rămâne. Fratele mamei a murit. Cel mai bun frate din câţi a avut. Și a avut vreo zece. Singura rudă la care țineai și tu cu adevărat. Omul acesta nu mai e om. Nu-l va mai auzi nimeni trecând noaptea pe drum. Cu căruța cu lemne. Îndemnând caii cu vocea lui care nu se rușina să fie auzită, să fie sinceră, românească. „Dii, ăă!!“ Nu, nimeni nu va mai auzi aceste îndemnuri. Fața lui, de obicei nebărbierită – munca n-are timp niciodată de cochetărie; în orice caz, la el nu avea timp – gravitatea cu care înțelegea orice om, pe cei săraci mai ales. De parcă el ar fi fost avut. Îmi închipui că și caii lui vor muri. Fără el se vor simți singuri și proști. Și vor muri de tristețe. Amurgul cailor care nu mai au un stăpân bun. Hm, așa-i, caii au stăpân. Stăpânul lor e omul. Oare toți caii își iubesc stăpânul?! Sau niciunul nu știe să iubească?! Toată ziua ai tăcut! Ce-ai fi avut de spus?! A, da, i-ai mai spus unei fete c-o iubești, i-ai scris nu ca să uiți, ci ca să te convingi că Pământul n-a rămas singur, și valea aceasta învățată cu trecerile lui Dumitru Ana. Trecerile lui nocturne. Și locul acela prin care copilăria ta umbla în pantaloni scurți: Brusturi. Câţi ani din viața lui îi va fi petrecut la Brusturi?! Cosind. Păzind oile. Adunându-le rămășițele după ce da lupul prin ele. Acolo n-o să mai aibă nimeni stupi. Și tu n-o să mai mănânci niciodată miere la Brusturi. El, tăind lemne și ducând pe gratis bătrânelor de prin sat. El, care de atâtea ori v-a adus lemne ca să-ți fie și ție cald, ca să poți scrie în liniște. Omul acesta era un român exemplar. Era bun – asta îl detașa mult de oamenii pe care-i știi – tare bun. Era evlavios, se ducea la biserică îmbrăcat frumos, cu respect. Va fi dus acolo. Va putrezi. Va ploua și va ninge pe pământ. O femeie spunea azi că ea e adepta metempsihozei. Tu nu ești. Tu știi că a murit un om bun. Că el nu se întoarce. Oamenii care pleacă nu se mai întorc. Pentru că mor. Sau devin obiecte pierdute. E frig azi. Noiembrie în cinism. Moartea nu deconspiră nicio lumină. O elevă frumoasă plângea că i-a murit bunicul. Ai mângâiat-o și i-ai spus: „Iuliana, crede-mă, nu se poate face nimic. Nimic.“ Ea a tăcut. Ce-o fi înțeles?! Ai tăcut toată ziua. E miercuri, 12 noiembrie 1980. Azi-dimineață a murit fratele mamei. Mama și-a pus basma neagră. S-a dus acolo. Iată, e seară, tu ești trist, trist. Mai zilele din urmă fratele mamei i-a spus acesteia: „Marie, tare-mi pare rău că mor!“ ȘI i-au curs câteva lacrimi. Și mama a plâns mult acasă. Și a spus că se teme să nu se îmbolnăvească și ea de supărare. E miercuri! Or fi viii cu viii, morții cu morții. E seară. Dar a murit singurul om de aici pe care-l iubeai mult. Și poți vorbi oare despre cei vii?! Nu poți. Nu poți. Ai tăcut toată ziua. Toamna aceasta seamănă cu un lămâi ars. Din volumul în curs de apariție „Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1977 – 1982“ Inedit aurel dumitrascubrusturidumitru anaineditjurnal
Inedit INEDIT Aurel Dumitrașcu – Scrisori către Ioana (4): „Singurătatea este mai profundă chiar și decât Maramureșul.“ 16/02/2024 Borca, 4 nov. `80 Bună, draga mea! În dimineața aceasta am primit cuvintele tale. Le-am aşteptat mult! Mi-amintesc un vers excepțional din Vasile Vlad[1]: „Așteptarea: suflet cu cocorii pe drum“. Dar îți scriu imediat dintr-un motiv care, vei vedea, e normal să mă doară: nu pot veni la… Read More
Inedit INEDIT Aurel Dumitrașcu către George Stanca: „Va veni o vreme când o haimana va înduioșa un imperiu!“ 20/05/2023 Borca, 17 martie 1982 Bună, dragul meu George! Vin târziu, după două luni pădurețe, pleoștite spre nu știu ce culoare a nimicniciei. M-am simțit tare rău, o infecţie a pielii. Știi, astea nu-s boli romantice. Breban spunea altceva. Dar să nu mă plâng! Cândva gândeam că avem prieteni… Read More
Inedit Inedit Aurel Dumitrașcu: Sulina – pe străzi 06/04/2022 Cândva treceam pe aceste străzi cu ranița-n spate și locuitorii se uitau la mine ca la un condamnat nicio piersică nu-mi dădeau niciun pahar cu apă ca o ciumă eram pentru ei fiindcă duceam o raniță în spate pentru că pușca se lăuda că mi-e fluier Cândva treceam pe-aceste ulițe… Read More