În Arhiva „Aurel Dumitrașcu“, se păstrează, pe lângă numeroase manuscrise și dactilograme cuprinzând poemele, și o serie de jurnale inedite scrise pe caiete mari, studențești. Recuperarea acestora a fost pentru noi prioritară, mai ales că, din punct de vedere cronologic, vorbim de primele jurnale (perioada 1974 – 1978) ale poetului Aurel Dumitrașcu. Din fericire, majoritatea acestor însemnări s-au păstrat în condiții excelente și, mulțumită domnului Ionel Dumitrașcu, fratele poetului, vor fi publicate, în curând, în volum. Până atunci, însă, le oferim cititorilor noștri, în exclusivitate, ample fragmente din jurnalele anilor 1977 – 1978, însemnări făcute pe când Aurel Dumitrașcu nici nu împlinise 22 de ani.
Fabian ANTON
Borca, 5 august 1977
Și dac-ar fi plecat ce-ar fi rămas.
Își întoarse privirile spre ea.
Mergi? Nu-i răspunse. Tăcea. Mângâia o cochilie de melc. Singurătatea melcilor îmi face bine, spuse.
Nu-nțeleg! se miră el.
Ea nu răspunse. Ploaia continua. Se gândi să deschidă toate ferestrele, să deschidă ușile. N-o făcu. Luă o carte și o răsfoi fără să citească ceva. Nu înțelegea de ce nu pleacă totuși.
Ce mă reține!? Ploaia nu. Ea se poartă ca o rece statuie.
Voi să fugă dar n-o făcu. Tăcea.
Când tac oamenii se confundă cu mobilele.
Cu tablourile.
Sau cu scaunele.
Puse cartea la loc în bibliotecă. Urme de praf îi rămăseseră pe degete. Nu suporta praful fin de bibliotecă.
Își aminti iar de tatăl său. Îl durea singurătatea tatălui său. Tatăl cel bun și tânăr. Căută o fotografie cu el într-un sertar. Voia să-i surprindă un cuvânt pe buze. Eșuă. Puse fotografia la loc. Obosit.
Ploaia continua dansul ei care-i făcea atâta bine. Ieși-n ploaie.
Ea se întinsese pe canapea. Din ușă întorsese capul dar, văzând-o întinsă, și-l întorsese brusc, ieșind înciudat.
Ploaia era rece.
Paul se gândi la primăverile din munți. La ploile stufoase din munți. Simți un dor care-l înfierbânta. Stropii îi udară curând cămașa. Pe față răcoarea nopții îl liniști.
Odată contractase o răceală nebună după o alergare pe plajă mult timp, prin ploaie. Luase bătaie de la mamă.
Intră în cabană. Silvia (!?) stătea tot întinsă. Îl privi zâmbind puțin. Veni la el și-i scoase cămașa udă.
Mi-e frig, mai spuse ea.
Căzură pe jos înlănțuiți.
Norii erau grei.
Cerul se înroși de săruturile lor.
Borca, 24 august 1977
– Totul se cicatrizează dar nimic nu se uită.
Borca, 26 august 1977
– Valoarea n-o dă gradul de rivalizare dar indiscutabil acesta stimulează.
29 august 1977
Cândva mi-ați spus că „frumoasele și justele“ mele teorii din scrisori aveți speranța că vor fi concretizate în poemele pe care le voi scrie. Uneori am convins puțin, de obicei am deziluzionat sau mai bine spus am părut gratuit, comun, poate chiar neinteresant. Am convingerea că am progresat mult totuși iar acum, când în sfârşit pot spune că am timp să mă aplec mai mult asupra textului, mă voi strădui să-mi onorez promisiunile din iunie, de a nu mai veni la Dumneavoastră pentru a-mi spune, des și mereu că, „din păcate“, totul e ca înainte.
În manuscrisele mele sunt multe drumuri pe care am apucat. Uneori le părăsesc, fără a cere păreri. Cred că nu e bine. Dar mi se cer aceste păreri?! Poate că cineva ar trebui să se uite prin ce am scris și scriu, poate că eu rămân nepriceput în a ști ce am scris mai bine. Mă gândesc că rămân așa și pentru că am suflet în fiecare poem, el reprezintă o clipă a mea și, chiar dacă transfigurarea artistică suferă, clipa este trăită sincer, sinceritatea nu poate fi contestată. Evident însă că, în poezie, transfigurarea artistică joacă rolul principal. De sinceritate nu ne putem îndoi pentru că, cred eu, ea se manifestă de la caz la caz.
L-am citit pe Miguel Hernandez[1] noaptea, în trenul București – Bicaz. E sublim. E contestatar. E cinstit. E dintre cei alături de care sunt. Există totuși un mare adevăr: poeții au fost mereu niște nemulțumiți. Înainte era mai ușor de scris. Revolta aprofunda un suflet senin, cinstit. Poemele, chiar dacă sufereau pe plan artistic uneori, erau totuși niște lumini absolut sesizabile. Astăzi ne putem revolta doar împotriva amănuntelor și a exteriorului acestei patrii. Dar suntem fericiți. A muri și a trăi pentru adevărul zilelor noastre – COMUNISMUL – este de fapt esența existenței fiecărui OM. Uneori vă trimit poeme care sunt legate de probleme și persoane, ce nu pot fi publicate, desigur, chiar dacă sunt bine „închegate“ dar așa priviți mai obiectiv poate.
Cred, de asemenea, că ar trebui să-mi bat poemele la mașină. Sunt sigur că le veți citi altfel. Un cuvânt scris neglijent poate întrerupe fiorul liric pe care-l încercați eventual. Am citit de exemplu poemele unora în manuscris. Aveau un scris mai puțin lizibil și nu simțeam poezia profund. Bătute la mașină, se-ntâmpla să mă-ncânte, să le recunosc valoarea. Sunt pantagruelic. Iertați-mă, vă rog!
Borca, 2 septembrie 1977
– Lucrurile pe care credem că le cunoaștem ne par neinteresante.
12 octombrie 1977
Dintr-o scrisoare către Georgeta Cristea:
„Azi am primit cuvintele tale roșii.“
„Mi-e ciudă că nu sunt pictor să pot picta frunzele acestei toamne plină de lumină. Frunzele n-au nimic din putreziciune. Se spune că galbenul e o culoare rece. Nu cred. E atâta lumină în frunzele acestea. E atâta împlinire! Am mai spus-o și alteori: căderea frunzelor e o împlinire; o recunoaștere a rodului; dacă n-am recunoaște am fi condamnați la asfixiere. Respir cu sete în palmele acestei toamne.“
„Acum pot privi. Pot muri privind nu moartea ci lumina profundă. Nu lumina unui apus ci lumina împlinirii.“
„Dacă nu mi-e cald nu-s în stare de nimic. Până și sufletul mi se contractă, nu numai imaginația.“
„Zăpada e o vină. Dar când suferi puritatea e știrbită. Dacă mi-e frig eu nu cred în ierni.“
„Și iarna este o doamnă interesantă.“
„Burgul e o coapsă mai mult sau mai puțin descoperită. Mereu plec. Dar nu părăsesc.“
„Trakl e o durere ce poate usca o grădină verde. Lacrimile lui sunt cuvinte. Când mi-atingeau sufletul păream grav ca o stâncă la care nimeni nu se uită.“
„Un om la care țin nu există în mine doar prin el ci și prin împrejurimile sale, pe care le iubesc inevitabil.“
„Aș vrea să trăiesc ziua în care să nu-mi dau seama cine e om și cine e floare.“
„Eu, care nu prea știu să fiu mândru, eu, care nu prea am mândrie în mine, sunt mândru că-s Whitmanian[2].“
„Nopțile aparțin tuturor oamenilor.“
„Pe un om care mă iubește puțin îl iubesc mult. Unui om care mă iubește mult îi aparțin.“
„Prezentul e singura certitudine.“
„Poate că nu merit răul atâta timp cât nu știu să-l trimit spre cineva.“
„Mă bucur pentru că mă simți nu pentru că mă crezi. Așa se înalță casele.“
15 octombrie 1977
Dintr-o scrisoare către Lenți Mladin:
„Vorbesc de moarte ca de pâine. Sunt banal. Cred că-s copleşit de durere. Mi-e ciudă pe ceva dar nu știu pe ce anume. Mi-e silă.“
„Ce mult înseamnă un OM!“
„L-a părăsit. A considerat că un OM e mai important decât un capriciu. Poate că așa trebuie să fim toți.“
„Am învățat că nimic nu e nemuritor. Am învățat că pot muri oricând. Nu mă izolez. Nu vreau să fiu singur. Nu din egoism ador libertatea dar iubesc toți OAMENII și o căsnicie m-ar opri să fiu bun cu toți. Iar eu prefer oricând OAMENII decât un singur om.“
„Dar când iubești cu totul OAMENII nu mai poți fi doar al unuia singur.“
„Nu e un păcat să dai «bună ziua!» unui OM.“
„Un OM nu poate fi vinovat că există.“
„Iubirea nu e lege. E ceva ca aerul. Nu se impune. Vine singură. Există oricum.“
„Dar reține ceva: nu face parașutism pentru glorie ci pentru bucuria sufletului tău. Gloria nu e bucurie. Să nu uiți! E chin! Și apoi inconștiență! Decădere!“
„Prieteni dispăruți, trei până acum (oh, de ce pot să-i număr!?!)“.
29 octombrie 1977
Dintr-o scrisoare către Geta Cristea:
„…mă doare rău un picior deși nu mi l-a cerut nimeni.“
„Cred în hazard nu în așteptare.“
„Oamenii se pot iubi și fără să-și creeze probleme.“
„În fiecare om există frumusețe.“
„…libertinii rup orarele și le dau foc.“
„De multe ori a te juca înseamnă a-ți bate joc.“
„A murit vreodată tatăl vostru
Al meu a murit o dată și am devenit chior
L-au spălat și l-au dus.“
Cemal Süreya (Turcia)
„Ai să mă vezi odată plecând
Atunci îmi vor întemnița vocea.“
Cengiz Bektas
Școala Sabasa, 22 martie 1978
– Trebuie să ne punem mereu întrebări fundamentale pe marginea problemelor fundamentale. Să nu luăm nicio realitate drept realitate dacă nu ne convingem noi înșine că e realitate și, mai ales, că e realitate sănătoasă. Sunt lucruri demonstrate clar. Dar oriunde se poate pătrunde mai adânc. Lăncile gândului pot ajunge foarte departe cu condiția să fie învins somnul, lenea, comoditatea.
N-am să-nțeleg niciodată somnul ca pe o stare a celor vii. Înțeleg că odihna e necesară, că regenerarea celulelor la om se face mai greu, dar, totuși, somnul mi se pare un fenomen complex și încă neînțeles.
Ramificațiile lui, tulburi și adânci, necercetate și aproape imposibil de cercetat fără o cunoaștere a universului, cuprind în timpul celor 24 de ore ale unei zile pe orice om viu. Cum trebuie să ne pară acest drum care seamănă cu o veșnicie în miniatură? Un joc. Sau o alarmă ce ține de mii de ani. O alarmă ce ne spune că suntem generoși dar lipsiți de putere. Că putem iubi mereu dar mai mult de jumătate din viață suntem morți.
Somnul nu va rezolva niciodată problemele noastre de suflet. Somnul este o negare, este o zilnică înfrângere a omului viu.
[1] Miguel Hernández Gilabert (30 octombrie 1910 Orihuela, Spania – 28 martie 1943, Alicante, Spania) poet și dramaturg spaniol. Participant la Războiul Civil Spaniol, a fost nevoit să suporte consecințele represaliilor ce au urmat.
[2] Walter Whitman (n. 31 mai 1819, New York, SUA – 26 martie 1892, New Jersey, SUA) poet, eseist, jurnalist și umanist american. Considerat „cel mai mare poet american” după numai patru ani de la moartea sa, Whitman este văzut ca primul poet urban.
