Când am văzut pentru prima oară orașul Tulcea, acum zece ani, privit de pe apă mi s-a părut a fi un oraș grecesc. Nu semăna cu celelalte orașe de la Dunăre pe care le văzusem. Tot atunci am aflat că Tulcea este o poartă deschisă spre o lume de care mi-e dor în fiecare vară și în care mă reîntorc în fiecare vară. Lumea aceasta poartă un nume frumos și neînțeles: Delta. Alături de Dobrogea, Delta e prima regiune din România consemnată de Herodot. Cum o fi arătat cu zeci de mii de ani în urmă locul pe unde trec brațele Deltei? Există dovezi că aici trăiau rinoceri de mlaștină și mamuți, că lângă Babadag se înălțau păduri de sequoia. Nicăieri pe glob nu mai există o întindere atât de compactă de stuf. Peste 400 000 de hectare. Sute de specii de păsări care își au propriul lor biotip aici, zeci de specii de pești (Delta furnizează jumătate din producția de pește a țării), cea mai bogată entomo-faună din România (e drept, ţânţarii fiind specia cea mai „interesantă“ pentru călătorii noi!), cele mai scurte ierni din țară (20 de zile la 0’), iată doar câteva din superlativele celui mai tânăr pământ al Europei. Delta este aceeași și alta mereu. Mi se spune că în fiecare an uscatul pătrunde cu încă 40 m în mare, ceea ce nici nu e de mirare din moment ce, în medie pe secundă, masa de apă a celor trei brațe ale Deltei duce spre mare peste 2 tone de aluviuni.
Despre Deltă nu poți vorbi nici prea idilic, nici prea grav. Despre Deltă trebuie mai ales să taci. Prin acest labirint vegetal umbli de fiecare dată ca și cum ai vrea să te cunoști pe tine însuți. Ochii pot vorbi mai bine decât orice cuvânt. Ca și în pădurile din munți, în Deltă nimic nu se repetă, totul este altfel din metru în metru, din plaur în plaur. Câte taine vor fi ascunzând locurile, canalele, japșele și japotinele, gârlele și gârliţele, devălmășia de bolți cu stufăriș? Și, mai ales, cine ar putea să le pătrundă vreodată în întregime?! Oricum, lumea aceasta trebuie văzută. Delta este o tentație și o aventură, o dragoste și o amărăciune atunci când o părăsești pentru un timp. Nicăieri la noi vegetația nu și-a ieșit din ţâţâni ca aici, nicăieri nu întorci mai des capul, aţâţat de iscoadele ochilor! Barca mușcă din apa leneșă înaintând precum o suveică, dar „dezordinea“ naturală contrariază și uimește. Păsări de toate mărimile se ascund prin stufărișuri, nuferii dormitează pe marginile lacurilor. Rădăcini ciudate ies din apă și se strecoară printre tulpinile stufului, malurile se mișcă zburătăcite de valurile iscate de barcă. Apoi, bizare, neverosimile, lotcile. De la un timp, în această singurătate absolutizată de sălbăticia naturală, liniștea devine înspăimântătoare, doare aproape. Auzi plescăiturile. Sunt peşti. Poate rațe. Poate e o vâslă. Și totuși, kilometri întregi nu întâlneşti nimic omenesc, totul pare a fi la voia întâmplării, e o lume înjghebată în grabă, ostentativă prin siguranța cu care-și etalează strania frumusețe. Aproape nimeni nu vorbește. Toți privesc. E un spectacol deosebit! Când umbli prin Deltă, ești inevitabil predispus la meditație. Îmi închipui uneori că toți poeții trec prin Deltă pentru a-și reîmprospăta gândurile. Și nu pot scrie aceste rânduri fără o undă de sentimentalism. Semănăm cu tot ceea ce iubim. Întotdeauna este așa. Numai că sălbăticia Deltei n-ar avea decât o semnificație impresionantă, dacă nu ar fi și oameni, oamenii Deltei. Numai omul poate da semnificații unui loc, numai omul poate redimensiona frumusețile stoice. I-am privit deseori pe oamenii Deltei, i-am privit cum își curăţă năvoadele, cum le usucă, i-am privit cum pregătesc momeala, i-am văzut mereu preocupați de munca lor, cu mâinile arse de soare pe vâsle, nu o dată am văzut bărcile lor pline de pește. Știucă, biban, crap, laban, plătică, văduvită, caracudă. Dar și țigănuș, cosac, ghidrin. Uneori câte o anghilă. O lume.
Despre lumea acestor oameni scriu cu oarecare teamă. Teama de a nu știrbi cu vreun cuvânt expresivitatea lumii lor. Aș fi fost mai sărac toată viaţa dacă nu aș fi cunoscut cât de cât Delta cu tot ce are ea și propune spre meditație. Aş fi fost mai sărac dacă nu aș fi zăbovit uneori în preajma acestor oameni. Maliuc, Partizani, Crișan, Caraorman. Și Sulina, desigur. Și Sf. Gheorghe. Și Chilia. Și nu numai. Ieșirea din Deltă este ca o ieșire dintr-un miracol. Dar un miracol în care te reîntorci. Te reîntorci pentru că e un miracol cu oameni.
Text publicat în „Scînteia Tineretului“,
joi, 5 ianuarie 1984
