Pe 21 mai, 1989, într-unul din „carnetele” sale „maro”, Aurel Dumitraşcu nota: „Din Bucureşti, în aprilie, cînd ai stat o săptămînă şi la Spitalul Fundeni, îţi aminteşti numai trei lucruri. O întrebare a unui medic: La ce faceţi alergie? / Răspunsul tău: La ideologii! / Apoi vocea tandră şi complice a Magdalenei Ghica, la telefon în special, în zilele cînd o sunai din spital, seara, ca să-ţi aminteşti că eşti viu. / Şi în al treilea rînd, sfatul unui medic, pe un hol: Domnule Dumitraşcu, numai între noi: nu luaţi nici un medicament care vi se aduce aici! Ştiai şi tu”. Aflate pe ultima copertă a Carnete-lor maro·, cuvintele acestea – despre dictatură, prietenie şi curaj, iar nu despre suspiciune – sînt emblematice pentru frămîntările lui Aurel Dumitraşcu; poate în mod special pentru acelea din perioada cuprinsă în acest volum, dintre 16 octombrie 1987 şi 9 septembrie 1989. În orice cuvînt, luciditatea de a interoga şi de a răspunde: fără menajamente, fără concesii, fără teamă. E ca şi cum, în mijlocul unui ocean de ameninţări, nu l-ar fi bîntuit nici un fel de spaimă, pentru că nimic nu-i putea ameninţa fiinţa, reductibilă la un crez.
Altfel, dincolo de fundalul biografic – pagini din vremea cînd, absolvent al literelor ieşene, preda educaţia-fizică la Borca, pentru a se muta apoi la cîteva muzee din Piatra Neamţ –, ceea ce e cu adevărat de reţinut priveşte documentul subiectiv, pasiunile devoratoare ale lui Aurel Dumitraşcu. Pagini întregi despre iubirile sale – şi-n miez, experienţa traumatizantă a Irinei („meteoritul Irina”): el, răvăşit de durere, prelungindu-şi chinul şi agonia prin blasfemie, căutînd un balsam, proclamînd finalmente spaţiul vital al poeziei. „Oricum, e obositor pentru spirit să vieţuieşti continuu cu o femeie!”, conchide într-un loc. Ca experienţă întemeietoare, e un întreg roman aici, unul în care răbufneşte disperarea, care-ar putea avea ca moto cuvinte scoase parcă dintr-o nuvelă eminesciană sau dintr-un roman de Rebreanu: „Eram foarte trist şi foarte încurcat. Pentru că te-am iubit mult, aşa cum alţii îl iubesc pe Dumnezeu”. Cuvinte dintr-un moment tîrziu, cînd face, pentru a cîta oară?, „concesii nostalgiei”. Apoi, celelalte repere care dau sens existenţei lui Aurel Dumitraşcu: chipul mamei, luminînd din penumbră, muntele (da, „muntele amînă moartea fiecăruia”, în vreme ce „oraşul e un Tăvălug”), muzica („Un concert din Mussorgsky mi se pare mai familiar decît orice om din jur”), prietenii („Fericirea lor ţi se pare întotdeauna mai importantă decît a ta. Nimic mai firesc. Ţie-ţi ajunge poezia. Şi cărţile toate. Şi muzica”) şi propria boală, întîi abia întrezărită, apoi mutîndu-l prin spitale. Parcă teatral, o teatralitate care, asemenea umorului, salvează, notează într-un loc: „Acum, cînd te uiţi în oglindă, te sperii singur de cît de rău arăţi. Semeni cu un mort. Un mort la care numai poemele ţin. Şi Paia. Pentru că numai ea face linişte în moartea din zilele de-acum”. Cu luni bune înainte, cînd, cu obrăznicie superioară cineva, un judecător, îl întreabă cînd va vedea şi la Borca atîta lume venită să-l vadă (la Piatra Neamţ venise Ana Blandiana), Aurel Dumitraşcu răspunde, demonic în laconism: „La înmormîntare!”. Despre toate acestea se pot găsi pagini tulburătoare în jurnal. Şi-n toate, o candoare a adevărului, o puritate intransigentă, o exigenţă a binelui. Nu ştiu dacă altceva e mai important; totuşi, despre altceva vreau să vorbesc: despre nevoia imperativă a lui Aurel Dumitraşcu de a comunica, de a lupta şi despre „nebunia” lui. Îşi spune: „nebunia ta cu poemul”.
Cum să ne explicăm persoana a doua a jurnalului? Iată-l mărturisind: „Aici stai de vorbă cu tine cînd eşti singur. Stai cu unul de vorbă”. Nu e nici o înstrăinare la mijloc. A scrie un jurnal e ca şi cum ai trimite scrisori din munţi celor în care crezi – ori celor cu care te războieşti – pentru a-ţi institui crezurile şi riscurile. Nonconformist, şi nu din teribilism juvenil, ci din radicalitate etică, Aurel Dumitraşcu are vocaţia prieteniei, căreia i se devotează, şi deopotrivă pe a exigenţei, pe care şi-o impune. Excesele, de care e conştient, ştie că sînt „reflexe ale unei candori din care muşcă dureros realitatea”. Astfel, nu se îmbată cu apă rece, nu-şi face iluzii cu poezia confraţilor, nu-şi ascunde părerile. Mai mult, vede în jur, uneori printre prieteni, alteori printre autorităţile intelectuale în care credea, ezitanţi, mediocri, meschini, infatuaţi, canalii sau demagogi. Astfel, îşi duce spiritul justiţiar pînă pe marginea violenţei. În fond, ce are el de apărat?!
Ei bine, se luptă pentru două lucruri. Sau, cine ştie?, poate numai pentru unul, din moment ce, dintr-o anchetă, reţine răspunsul, cu adevărat memorabil, al lui Val Condurache: „Mediocritatea începe de acolo de unde ţi se pare că eşti deştept cînd eşti laş”. E vorba despre poezie şi caracter. Citim dintr-o scrisoare, dezamăgită, către Constanţa Buzea: „Pentru unii, probabil, este foarte important să-şi scoată cărţile oricum, numai să le tipărească. Eu nu admit una ca asta”. Altundeva, într-o scrisoare către Dumitru Chioaru: „Ştii, Dimitri, poezia, dacă este fiinţa ta, nu trece niciodată «pe plan secund». Ei i se poate întîmpla aşa ceva numai dacă autorul îşi face din ea un scop – ceea ce eu nu pot să accept”. E exemplară, în fond, atitudinea aceasta a lui Aurel Dumitraşcu. Spirit rar şi ales, iubindu-şi ţara („Te cerţi cu mama, care confundă ţara cu panglicarii care o conduc”) şi transformîndu-şi existenţa în destin şi în risc, el face din cultură şi din poezie un ţel în sine. La tot ceea ce ţine de conjunctural, el opune, cu forţa unui Rilke, un principiu: „Important e să trăieşti cultura ca pe o fatalitate, ca pe o «obsesie»”. Riscul?! În disperarea şi revolta pe care le trăieşte, conştiinţa de a sfîrşi nebun sau ucis. Citim într-un loc: „probabil că onoarea cea mai mare pe care o poate purta un poet în astfel de vremuri este să fie considerat nebun”. Altundeva: „incapabil, la tot pasul, să fac faţă nelegiuirilor. În alte veacuri, cei ca mine ajungeau repede pe eşafod, probabil”. Nu e vorba aici de narcisism. Nici de masochism. E numai durerea de a vedea în jur imposturi: inşi care fac politică prin poezie sau care, la fel de grav, în astfel de vremuri, scriu versuri, adică „floricele”, „stilisme”. Nici vorbă, îşi asumă exact această condiţie: „Personal, nu cred că fericirea e privilegiul; suferinţa e privilegiul, pentru că numai ea duce (şi implică) la cunoaşterea adevărată”. Ba mai mult, o găseşte ca fiind singura care-i justifică existenţa: „Tu, singur şi prea des bolnav, te gîndeşti la poem, la cărţi, la iubire, la destinul acestei ţări”. Mai mult, doar suferinţa luminează poemul – şi există experienţe în acest sens: „Orele trec bolnave. Nu mai ai loc pentru împăcare. Umpli casa cu manuscrise. […] Texte pe care nu le puteai pune cu botul pe labe se supun pe neaşteptate. Hîrtiile veninoase nu te mai muşcă”.
Cîndva, l-am văzut pe Aurel Dumitraşcu: înfierînd nu ştiu ce injustiţie, părea, pe fundalul mohorît al comunismului dintr-un oraş de provincie, un puritan. Ştia că „sălbăticia” aceasta se plăteşte, dar rezista tocmai prin reafirmarea cu tărie a celor cîteva principii. Şi n-aş vrea să se creadă că, prin nu ştiu ce inginerii mascat narcisiste şi textuale, construiesc aici un personaj, poate revendicîndu-se de la un mit, care să nu mai aibă nimic din substanţa concretă a celui ce-l inspiră. În fond, nu fac decît să citesc dintr-un jurnal şi să identific o exemplaritate rară, pe care, în cele cîteva clipe de întîlnire, am intuit-o, confirmată acum din plin. Fireşte, mă voi întoarce la poezia lui, o voi reciti. Vom spune, ingraţi, deşi teribil de exacţi, că e singura care contează. Ar fi spus-o, probabil, el însuşi. În ce mă priveşte, chiar dacă nu suporta patetismul, poate că voi începe re-citirea cu ultima-i poezie, scrisă cu patru zile înainte de a muri: „Alţii o duc mai rău şi trăiesc mai mult / să vadă soarele cum răsare. (Dacă eu / mai bine o duc voi muri timpuriu…?) / Şi cîţi ani cu lama aceasta am umblat / (şi) alţii citind rău credeau că sînt / sentimental (un poet de la est) – şi / dacă lama care hăcuieşte creierul / meu e un sentiment stupid atunci / sînt un sentimental şi nu întîmplător pe balcon seara mă gîndesc la / scriitorul mishima. Nu avea nimic de ascuns. / Pe balcon stau cu o (pasăre) moartă”.
În fine, mi se pare dincolo de orice îndoială faptul că jurnalul acesta, mai mult decît un revelator al poeziei, trebuie citit pentru sine însuşi; pentru forţa celor cîteva pasiuni şi pentru devoţiunea cu chip de crez. Nu ştiu cîţi dintre confraţii săi tineri slujeau poezia cu atîta credinţă. Şi poate că apariţia celui de-al patrulea volum din Carnete-le maro, care, cum ne spune îngrijitorul ediţiei, va cuprinde şi un util aparat metatextual, va provoca o ieşire din inerţie. Mă îndoiesc că va provoca şi cine ştie ce mutaţii morale. De altfel, tind să cred că, azi – Gheorghe Grigurcu îi sugera într-o scrisoare să-şi dea întîlnire în anul 2000 –, Aurel Dumitraşcu n-ar trăi decît o dezamăgire în plus. Cauza?! Numai şi numai puritatea himerică a crezurilor sale.
- Aurel Dumitraşcu, Carnete maro, III, Îngrijire ediţie, cuvînt înainte şi note bio-bibliografice de Adrian Alui Gheorghe, Editura Timpul, Iaşi, 2004, 348 p.
Vocea din munţi a lui Aurel Dumitraşcu, în „Adevărul Literar şi Artistic”, an XIV, nr. 757, 1 martie 2005, p. 11.
Publicat în vol. La Sud de Dumnezeu. Exerciții de luciditate, Pitești, Paralela 45, 2005, p. 128-131.
