În Arhiva „Aurel Dumitrașcu“, se păstrează, pe lângă numeroase manuscrise și dactilograme cuprinzând poemele, și o serie de jurnale inedite scrise pe caiete mari, studențești. Recuperarea acestora a fost pentru noi prioritară, mai ales că, din punct de vedere cronologic, vorbim de primele jurnale (perioada 1974 – 1978) ale poetului Aurel Dumitrașcu. Din fericire, majoritatea acestor însemnări s-au păstrat în condiții excelente și, mulțumită domnului Ionel Dumitrașcu, fratele poetului, vor fi publicate, în curând, în volum. Până atunci însă, oferim cititorilor noștri, în exclusivitate, ample fragmente din jurnalele anului 1978, însemnări făcute pe când Aurel Dumitrașcu nici nu împlinise 23 de ani.
Fabian ANTON
CUIE BĂTUTE PE CRUCE
Jurnal 1978
Borca, 30 martie 1978
Moldave
– Mea culpa! „Mea culpa“ să strig? Sau să tac. Să mă duc în fundul livezii și să caut sâmburi de cireș. Sâmburii poate m-au născut. Nimeni nu e vinovat că m-am născut. Sentimentul iubirii depășește teama în mijlocul nopții. Teama de a nu zămisli un monstru. Mama era tânără. Se ducea la biserică. Repara casa. Tata venise din război. A scuturat praful de pușcă din buzunare. Și umbrela prin păduri. Încerca să estimeze valoarea lemnului. Deși din el nu se făceau caiete pentru copiii noștri.
Nu mă tânguiesc. Am un prieten. E orb. Cu el încerc să-nțeleg Nordul, clepsidrele și cuvintele rostite prea mult, devenite mituri din acest motiv (pașnic).
Sunteți sătui de povești. Și de chinuri. Eu nu vă povestesc. Eu nu scriu poezii. Eu murmur moldavele mele. (Eu cânt…)
Murmurul e un cântec de șoapte brăzdat de-ndoieli. De amara tristețe a celui care-a rămas să definească echilibrul.
E în secolul XX, spre sfârşit…
Din momentul când orice sentiment de frică dispare din om, el devine Dumnezeu.
*
Borca, 1 aprilie 1978
Cad stropi din streșini. Ca niște heruvimi alungați din cerul umbrelor. Valea mea e noroasă. Prietene orb, tu auzi cum se rostogolesc stropii. Cum ating firele uscate de iarbă. Cum șoptesc promisiunile speranței în verde. Lemnul gardurilor e putred. Prin el s-au întemnițat viermii aceia galbeni cu puf. Și furnicile acelea roșii. Mari. Când eram mic m-au mușcat multe furnici roșii. Adormeam pe sub brazi. Prin aluni. Se urcau pe mine furnicile. Mă declarau teritoriu sfânt. Credeau că n-o să mă mai trezesc. Și-n timpul acela veneau cetățeni ai mușuroiului, pe ascuns. Veneau și-mi luau câte-o picătură de sânge. De aceea sunt mari furnicile roșii. Au învățat pe trupul meu să crească. Cad stropii, prietene orb. Vii de afară. Și orbitele tale nu sunt. Câţiva stropi ți se scurg peste pleoapa lăsată. Ca peste o floare de barba-ursului se scurg stropii pe pleoapă. Eu te aștept. Te aștept. Și te-ntreb ce mai auzi. Ce mai simți umblând prin lumina pe care n-o vezi.
Cum e o bombă? Mă-ntrebi. Ai auzit la radio. Se aruncă bombe în locuri cu copii pașnici. La radio ai auzit aceasta. Tu poze nu vezi. Prietene Orb, ce să-ți spun?! Bombele sunt niște cutii de conserve. Umplute cu fum. De ce mă-ntrebi ce e o bombă? Hai în prundul gârlei. Am auzit c-au trecut puhoaiele. Și-au lăsat pietre colorate absurd. Hai să ne-mbogățim cu culori. Să ne umplem buzunarele cu pietre. Colorate. Să le ascundem în pod. Să vedem dacă la iarnă semincerii mamei fac reclamație. Reclamație că nu încap. Că de pietrele noastre nu încap. Hai să ocolim livada. S-o luăm pe uliță. Să nu ne vadă vecinele care stau cu mama-n cerdac. Și vorbesc despre muștele găsite-n crăpăturile geamurilor. Știu eu cercevelele care se dau într-o parte. Pe acolo intrăm. Până la noapte vom lăsa pietrele colorate în iarbă. Nu trebuie să creadă că le întemnițăm. Le va cădea pe frunte roua. Nu. N-ai dreptate. Nu se vor preface în ulcele. Hai să dezgropăm nuca aceea pe care am ascuns-o anul trecut lângă cușca câinelui. Hai să vedem ce face o nucă-ngropată de douăsprezece luni și ceva. Până la noapte. La noapte, când vom duce pietrele-n pod. Coloratele pietre.
Amiaza te găsește trist Prietene Orb. Este umbra, îmi spui. Umbră multă pe vale. Tristețea scoarței de cireș te frământă. Nu-mi vine să cred că n-ai văzut niciodată cireși dacă te frământă tristețea scoarței lor. Uite. Îți spun eu cum e un cireș. Este ca un sistem filosofic. Înalt. Uneori subțire. Alteori e bătrân. Plin de scorburi. Fără rod poate. Dar ca un sistem filosofic. Fiecare ram seamănă cu împrăștierea de raze pe care-o simți pe orbite. Când e soare simți această împrăștiere. Și pe ramuri sunt așezate niște foițe verzi, se numesc Frunze. Niște foițe prietene. Ele sunt singure. Șoaptele lor nu se-aud. Numai dacă umbli prin ele. Prin vinele lor poți auzi ce-și spun. Și florile. De flori te interesezi tu. Florile sunt sclipirile sistemului filosofic. Ard și noaptea. Sunt albe; albe; albe. Decolorează întunericul. Însă sunt tot timpul distruse. Liliecii, când zboară, se feresc de cireși. Ei cred că lumina zilei e ținută în cireși. Se tem liliecii. Prietene Orb, fructele se coc mai târziu. Cireșele sunt ca femeile însărcinate. În fiecare există o lumină ce țipă. Altă dată o să-ți spun ce e cu cireșele.
Să trecem drumul prietene. Să vedem dac-au ieșit frunzele de podbal. Să ne facă Maria sarmale prietene…
Voi plecați. Vă duceți după deal. Ca să culegeți melci. E un pârâu acolo. Iarba e mereu udă. Mustește pământul. Melcii se trag pe lângă pietre. Lasă bale în urmă. Muștele negre ca niște cavaleri rătăcitori se așează pe pietrele cu bale. Când e umbră melcii nu au program. Când e soare stau. Nu se mișcă. Le e frică să nu capete insolație. Sunt pietre de calcar. Se sfarmă. Au găuri multe. Unele sunt roșietice. Băieții iau mâl între degete și-și dau pe picioare. Au pantaloni scurți. Maria este fată. Ea se duce cu ei. După melci se duce Maria. Când vine își pune în păr Frunze de salcâmi și flori de păpădie. Ceilalți îi zic că o vor mânca vacile în sat. Maria râde și aleargă în fața lor. Se ridică praf din drum. Prietenul orb ascultă ce-i spun. Vasile îl cheamă pe prietenul meu orb. Uneori întinde palmele. Invizibili porumbei se așează. El zice că porumbeii sunt albaștri. Albastru coeruleum, zice el. El spune că melcii vin numai de la mare. Că din spumă se nasc. Văd cum norii trec culmea pădurii. Se-ngrămădesc. O să plouă.
Vasile mă strânge de braţ. Vrea să mergem la gârlă. Vrea să ne plouă. Vrea să-i prind un pește. Un boiștean vrea Vasile.
Mergem Vasile. Mergem să prindem un boiștean. Când plouă ei nu ne văd. Stropii cad pe oglinda apei. Parcă cerne mama făină. Făină cu care face colaci vinerea. Pentru sâmbăta morților.
În munți orbii sunt rari. Țăranii văd. Ei văd pământul. Îl și pipăie. Ochiul nu poate atinge ţărâna. Și țăranii trebuie să pipăie pământul. Nu-l sărută. Îl pipăie. Stau rezemați de brazi țăranii. Cu mâinile pline de rășină. Vasile crede că dacă n-ar exista rășina pe brazi ar vedea și el azi. Mi-a spus. Mai demult. A dat foc la rășină. Strânsese multă. Mulți bulgări de rășină. Le dădeau foc și aruncau cu rășină. Erau copii. Aruncau unul în celălalt. Învățaseră la școală că indienii puneau foc în săgeți aprinzând forturile cuceritorilor. Și ei se jucau. N-aveau săgeți. Dar aruncau cu foc. Și au aruncat mai mulți în el.
Și-amintește că era la prânz. Iarba era tăioasă din cauza soarelui. Strălucea soarele. Nu erau nori. De multe zile nu plouase. Doi bulgări de rășină i-au ochit ochii. Rășină moale. Cu flacără în spinare. Nu mai știe nimic Vasile. Îi iese lacrima pe sub pleoapă. Așa, în colțul dinspre nas. Are nas frumos Vasile. Dar e orb. E orb prietenul meu. Îl las. Durerile nu se alungă prin mângâieri. Durerile nu se uită. Îl las pe Vasile. Numai somnul este pentru el liniște. Întrebările pe care le tot pune îl obosesc. Uneori tace. Parcă se uită. Ține capul plecat pe spate. Nu știe rugăciuni Vasile. El nu crede în Dumnezeu. Dar se uită spre cer Vasile. Așa, cu capul pe spate. Eu mă îndepărtez. Nu vreau să-i știrbesc speranțele. Îl las să și le cizeleze… Îl las. Mă așez în iarbă. Cu capul în palme. Și plâng. Plâng. Nu mă-ntreabă nimeni de ce plâng.
*
Borca, 2 aprilie 1978
– E rece pământul, trebuia să arăm mai târziu?
– Ba e cald, zicea el. Și lua o mână de pământ. Și o băga în gură. Așa voia el să arate că e cald. Era o demonstraţie. (nenea Dumitru Ana)
– Îi era sete. Copitele cailor se afundau în clisă. Într-o urmă de cal se adunase apa între timp. S-a întins pe burtă, pe pământ. Și a băut apă din urma de cal proaspătă.
*
6 aprilie 1978
– Un ciclu intitulat „Metope“ (fără influențe – „Mopete“ – M. Ivănescu [H. Michaux]) „Metopa I“, „Metopa II“…
Să „construiesc“ un temple al ideilor mele cu aceste „Metope“; 13 să fie; în ciuda superstițioșilor.
*
Borca, 25 aprilie 1978
Din „Martin Eden“ învățat să citesc lucrări din diferite domenii: istoria unor civilizații, arheologie, istoria unor state (India de exemplu), medicină, evoluție.
*
Borca, 7 mai 1978
Măturător în hangarul stelelor.
*
Borca, 10 mai 1978
Mama a vrut întotdeauna (cel puțin de când tata a trecut Styxul) ca acelora din juru-i să le fie milă puțin de ea. Se știe că mila e un sentiment ultim. Mă gândesc că trebuie să fii foarte modest și simplu (numai țăranii pot fi chiar așa) ca să dorești puțin din ultimul sentiment pe care-l poate încerca un om pentru un alt om. Să ceri puțin din ce e mai puțin prețuit (mila, aici) mi se pare tulburător de cinstit, o culme a modestiei. Până-n seara aceasta, nu mă gândisem în felul acesta la cuvintele mamei: „Cui i-i milă de mine, cât muncesc și mă sfărm?!“
*
23 mai 1978
MILI:
– Nu știu dacă o iubire este o atingere. Dacă un sărut este o insulă care ține cont numai de câteva valuri.
– Și cântecul este o casă. O casă fără intrări și ieșiri. Fără încuietori. Cântecul nu fuge de OM.
– Lumea este un haos care se accentuează.
– Poezia este viață întotdeauna.
– Importantă nu e Victoria ci bucuria care vine cinstit.
*
Dacă vine timpul
*
Un an ca o pădure adormită.
*
Pământul ca o cuvântare despre capriciile egoismului
*
București, 21 iulie 1978
Dincolo de cuvinte se rămâne…
*
Vasul „Banat“, Crișan, 22 iulie 1978
– Poezia nu-și anunță principiile
*
25 iulie 1978
– Și nunțile au devenit afaceri cu goarne
*
Sulina, pe țărm, 27 iulie 1978
– Oasele mele se-ntunecă des
*
Sulina, 28 iulie 1978
– Poezia – o frumoasă dramă la nivelul visului și realității
Notă:
– Aurel, sună bine mamă!
– Dăi mă, batăr cu scrisul… și dacă și-ar lua și-o pereche de pantaloni.
*
Sabasa, 12 august ‘78
– Umblu cu multe femei pentru că este necesar să fiu des cu oameni plăcuți
– Merită orice risc ARTA. Merită să rămân singur pentru poezie.
– În fond, esența poeziei este nesfârşirea tristeții și singurătății. Îndestularea nu va crea niciodată poezie. Cel mult versuri.
– Dacă n-am pleca des, am deveni cuie bătute pe cruce.
*
București, 31 iulie 1971
– Un motiv care să mă preocupe (în scris): neputința omului. Privită prin puterea de a visa lucruri mari și lipsa de putere de a realiza apropierea de vis.
*
Vasul „Banat“, Dunăre, 29 iulie 1978
– Detronarea unui crin
*
Medgidia, trec, 29 iulie 1978
– Ascultând. D. nu poate locui în sângele unui om. Pasiunile nu se nasc (întotdeauna) visând. Trebuie să contezi pe ceva pipăibil totuși, ca să te entuziasmezi când imperiul ideilor creează o imagine „ideală“.
Termenul „IDEAL“ este cutremurător de ambiguu.
Nimeni nu poate spune că „ideal“ e așa sau așa.
Există doar o exacerbare a dorinței.
Punctul final al pasiunii împletite cu imaginația poate fi IDEALUL – provizoriu vorbind. Dar în acest caz ar exista o profundă inegalitate în lume: oamenii cu studii au indiscutabil un orizont vast interpretativ; oamenii simpli – muncitorul forestier, de exemplu, își va reduce „puterea de visare“ la un teritoriu limitat. Putem vorbi, în acest caz, de o fericire superioară și o fericire inferioară; de un spirit care se bucură de toate flăcările mulțumirii și un spirit „obligat“ să se mulțumească cu puținul.
– Niciodată (din cauza culturii) un muncitor forestier nu va avea imaginația unui licențiat.
*
Tulcea, 29 iulie 1978, gară
– Împotriva lui Dumnezeu
– Împotrivire perpetuă: fără pătrundere în obișnuita revoltă, clasică aș zice (Arghezi, Philippide), luare în râs, frondă (filosofare totuși, nu superficialitate), motive banale care demonstrează inexistența lui – sensibil privite –; „W.C.-ul public – să fie arătat – construit de Dumnezeu.“
*
Medgidia
(referitor la „Împotriva lui D-zeu“)
– Nu-s fricos! Există doar o infinită sfioșenie. Nu cunosc om sensibil care să fie și foarte puternic. Noaptea – un singur sentiment: sfiala; sfiala în fața liniștii. Teama – poate veni din ascultarea liniștii. Un om care crede-n ce poate pipăi este un om neterorizat.
*
14 august 1978
– Ciclul „Împotriva lui D-zeu“ – să fie elaborat; să nu apară ca un atribut al spontaneității; să fie o problemă care bântuie un suflet; o problemă care răpește liniștea nopților celui bântuit.
*
Borca, 14 august 1978
Sentimentul de frică din timpul unor drumuri în noapte, la mine. Nu e decât neliniștea că pot fi ucis, că pot muri în mod stupid; mai ales că n-aș lăsa prea multe bucurii oamenilor. Sentimentul de frică a dispărut din mine. Dar a rămas o turmă de neliniști. E suficient să aud un fâşâit în spatele meu și în acel moment să mă gândesc la nufăr sau cireș înflorit pentru a mă cutremura de uimire, de neliniște; sunt între acceptare și neacceptare.
*
București, 1 august 1978
– Zavzec! (în limbajul Doinei)
Avem prieteni ca să avem cui ne plânge!
*
Sabasa, 9 august 1978
Pavese vorbește în jurnalul său (1935 – 24 noiembrie) despre o „contemplare neliniștită a lucrurilor“ și de „contemplări delirante“. Acestea din urmă le-au precedat pe primele. În ceea ce privește poesia, desigur. Poesia scrisă de el.
Mă gândesc la altceva. La contemplarea neliniștii. Într-un poet adevărat există în primul rând (și mai ales) neliniște. Poate părea absurd dar, contemplându-ţi propria neliniște (amplificată de forța de sfidare a obiectelor din jur) intri inevitabil în circuitul general al neliniștilor. În acest moment dispare contemplarea. Apare Lupta. Luptă pentru apărarea propriei neliniști deoarece, cu ajutorul ei, poți percepe neliniștea altor medii, motive etc.
Visând Marea Neliniște te îndepărtezi de creație. Trăind în miezul Neliniștii ești un creator profund. Rămâne doar să meditezi asupra formei. Refuz să cred că poți dobândi prin cultură sensibilitate. Te naști sensibil. Trebuie să fii un mare timid. Să te sfiești de onoarea ce ți se face la naștere: contemplarea luminii. Cultura, unui om sensibil, nu-i face decât un bine: îl învață să se cenzureze, să-și caute adâncurile, inedite, pline de poesia ce nu s-a mai scris. Dar cultura îți și atrofiază sensibilitatea, în favoarea puterii imaginative. În momentul când știi să împaci contrariile, ești un POET. Această cinste, generatoare de mândrie, o ai însă numai în fața lucrurilor necuvântătoare, în fața lucrurilor pe care le visezi conversând.
Omul este deseori un început de ruinare. Ascuțimea minții unui om poate determina o moarte, o dramă, o efemeră glorie. Dar adâncimea POESIEI nu va putea fi niciodată violată de impostori. Dintr-un singur motiv: poesie există pretutindeni. Dovada: marii poeți au apărut din cele mai diferite locuri (geografic vorbind), din cele mai curioase medii (social vorbind), din cele mai sterpe sau verzi văi (natural vorbind).
Nu disper. Pentru că sfidez cu toată ființa mea sentimentul pierzaniei.
Vreau și eu puțină fericire. Dar mi-e așa jenă să spun că vreau și eu fericire!
Poate că de fapt numai poezia mă înțelege.
*
13 august 1978
– Un țăran către doi tineri căsătoriți, săraci: „Cu ce o să vă acoperiți dacă nu aveți plapumă?“
Ei: „Păi o să ne culcăm pe burtă și ne vom acoperi cu curul…“