În „Arhiva Aurel Dumitrașcu“ se păstrează un caiet manuscris de 72 de pagini, intitulat „Scrisori provinciale“. Este vorba, după cum vom vedea, de o serie de aforisme ușor cioraniene, extrase de Aurel Dumitrașcu din vasta corespondență expediată către prietenii săi. Fiecare aforism este datat, ceea ce ne-a arătat că avem în fața noastră o serie de texte extrase din corespondența anilor 1977 – 1978. Din păcate, deși am contactat majoritatea destinatarilor, nu am reușit să găsim niciuna din scrisorile expediate. Se vor fi păstrat oare? Pînă vom lămuri pe deplin acest aspect, le oferim cititorilor o primă parte a „Scrisorilor provinciale“, exact așa cum au fost ele gîndite de Aurel Dumitrașcu și, să sperăm, cum se vor regăsi, curînd, în paginile unui nou volum al seriei „Biblioteca din Nord“.

 

Fabian ANTON

 

SCRISORI PROVINCIALE

 

…seara țipă la mine ca un alpinist suspendat deasupra harului.

 

Este uman totuși să deschizi poarta unui fir de iarbă.

 

…sincer și cinstit ca o căpiță a lui Monet. Un om se apropie de mine, mă calcă și se depărtează. N-aș putea să-l urăsc.

 

…nu mă apropii de furnici ca un ucigaș. Dau dreptate oricui.

 

Crima este eșafodul absurdității. Viața nu costă bani. Petale doar. Nu poate fi ignorare, viața. Nu. Pentru că există oricum.

 

A venit iarna legată la ochi. Ca o fecioară vândută în Indii. Într-o piață. Fără a putea privi ochii cumpărătorilor. Tăiam lemne. Mă tot chema. I-am spus să mai aștepte puțin. Eu sunt meridional. În iarnă zăpada este un capriciu al purității. Însă nu puritate. De ce? Pentru că eu cred cu o încăpăţânare de copil în ce am văzut: sânge de miel pe zăpadă. A doua zi mama mă găsea plângând pe ghiață. O ghiață născută din lacrimile mele.

 

Însă pământul e bun și frumos. Un puști mânca ieri un măr. Într-o zi îi spusesem o poezie. A mușcat din măr o bucată și mi-a întins-o. L-am sărutat și copilăria mi-a părut singura certitudine a frumuseții existenței. Bucata aceea de măr avea gustul purității.

 

Nopțile îmi par divine epifanii. Ce ne-am face noi fără ele?! Cei care scriem. Cei care uităm de durerile noastre fiindcă ne doare lumea și vrem să auzim numai zgomotul scrisului. Nu cel al armelor.

 

…eu am văzut un mugure de cireș plângând. L-am întrebat de ce plânge și cuvintele lui m-au zdrobit: „Am primit ordin de recrutare!“ Nu mai putem continua așa! Și numai noi cei care respirăm tot timpul pe baricadele pure și cinstite ale poeziei putem liniști terra. Ce mult aș vrea să visez că mă bateți pe umăr și-mi spuneți: „Ești un copil! Dar pentru victoria liniștii este necesar întotdeauna și un Gavroche.“

 

Sunt și eu un cetățean împins printre oameni de către iarbă.

 

Fiecare e, la urma urmei, un poem.

 

Cinismul lui mă revoltă deși e un romancier rar în măreția lui.

 

Nu învăț mai nimic pentru examen. Oare ce se va întâmpla cu mine?!

 

Vreau să scriu și proză. E un gând care zilnic nu-mi dă pace! Mi-e frică însă, parcă. Cred totuși c-aș scrie profund.

 

Ce mult seamănă între ei artiștii!

 

…eu nu mă mai mir de nimic. Nici chiar dacă mâine aș fi strivit de o mașină.

 

Cărțile m-au educat pentru bine și frumos dar mi-au arătat și faptul că viața noastră e tristă și absurdă. Dar ne naștem nesătuli, de aceea nu vrem să murim.

 

Crima poate fi o pasiune? Oamenii pot fi brute absolute? Mi-e silă că-s om. Deseori mi-e silă. Invidiez iarba. Ca întotdeauna de altfel.

 

Mi-e ciudă pe zile și nopți! Sunt prea scurte! Aș vrea să fie lungi, lungi și eu să pot scrie cât vreau, cum vreau, și să citesc , să citesc totul. Voi muri de curiozitate?! Nu pot renunța la nimic.

 

Privesc! Privesc! Și ce multe văd!

 

Nu-mi plac muții. Chiar dacă la vară fac nuntă!

 

Iubesc și voi iubi mereu OAMENII dar să nu-mi ceară nimic, voi da fără să mi se ceară.

 

Să știi un OM dispărut după un stupid accident și după 6 săptămâni, într-o seară de decembrie să primești o scrisoare de la cel pe care-l știai în mormânt…

 

…la această fată nefericită. Voi sunteţi sănătoși toți. Ea nu. Acum sufletul meu e pentru ea.

 

Mie nu-mi place să fiu șef. Și nici n-aș ști să fiu.

 

Ocolește-i pe cei răi! Cu ei, terra devine tuberculoasă!

 

Nu contează gloria ta sau a altuia ci ceea ce eventual faceți pentru OM. Așa gândesc eu. Și nici n-aș putea altfel.

 

Nu ai putea înțelege că ARTA e pentru mine mai mult decât „eu“.

 

Arta e iubire oricum.

 

Și oamenii nu-s la fel.

 

Sunt, cu siguranță, sortit să mor pe baricadele artei.

 

…oricât mi-ar place dragostea eu nu pot trăi dacă nu scriu…

 

…să nu crezi că-s de condamnat pentru că vreau să mor prin ARTĂ. Nu mă întreba de ce!

 

Oh, dă drumul cailor să mă calce că-s rău…

 

Și rușine nu-mi este că-ți iubesc ochii.

 

Oh, nebun și sfânt sunt! Ca toți OAMENII. Cât tupeu! Și totuși.

 

Tulbure sunt. Limpede sunt. O bombă sub limbă mai trebuie să mi se pună. Și aș vrea să nu mi-o pui tu.

 

Vorbesc ca un nebun despre libertate. Poemele mele stau pe polițe, unii caută bani în buzunare și dau peste poemele mele. Și mă-njură. Și eu, într-un cireș înflorit, surâd. Surâd pentru că sunt blestemat.

 

Nu vreau să fiu mulțumit când mama suferă.

 

…nu cer nimic de la oameni dar îi iubesc.

 

…și cuvintele ei ca o înviere…

 

…un poet care moare pe baricada lor pot fi. Nu șef însă.

 

Mi-e dor de tine! Și, dacă vrei, nu asculta aceasta.
Arde-mă pe rug dacă-s rău. Dar fără să mă urăști.

 

Am spus întotdeauna că tristețe există și-n bucurie după cum bucurie există și-n tristețe.

 

M-am crezut mereu un fir de iarbă, am visat să fiu floare de cireș. Am cicatrici doar. Am o sfântă vină: că exist. În rest, însă?! Nu știu. Nu mai știu…

 

Nu-s un suspicios fir de iarbă dar am crezut că-s o panoramă donquijotescă ce-ți tulbură uneori neplăcut câte o după-amiază.

 

Cuvântul e singurul meu templu deocamdată.

 

Aș vrea să fiu o neliniște necesară în sufletul tău dar nu neliniște.

 

Crângul e alb.
Îmi înalți vreun rug?! Vreau să fie (de-l înalți) subțire ca mine. Aș vrea să mor ucis de albastrul ochilor tăi și-ntr-o pleoapă de lebădă să fiu dus.

 

Sunt copil ca spirit, iubesc ca un copil, dar actele din buzunarele mele se vor fi spânzurând de ciudă pentru că nu-s recunoscute ca fiind niște „definiții“ ale maturității.

 

Sunt prea beat de poezie.

 

Poezie există oriunde și oricum. Cuvintele însă vin singure, se caută între ele, nu le caut eu. Trec prin piscina sufletului meu și coboară pe hârtie ca o veste ce poate îmbujora un obraz.

 

Pentru tine sărutul pare o capcană.

 

Persiști în a mă conduce-n lumină și întuneric și nu mă lași nici să-ți ating obrazul; sunt vinovat că eu am 22 de ani și tu 17?! Sau eu sunt un vițeluș înțărcat ce nu-și recunoaște „pedeapsa“?!

 

Eu cred că, în ultimă instanță, totul e iubire. Chiar și tăiatul lemnelor, chiar și mulgerea vacii.

 

…de obicei, a exagera înseamnă a greși.

 

…nu cred că am note false când iubesc.

 

…după cum spuneai, nu fac nimic bun în afară de poezie.

 

Pentru mama sunt tot mai mult un nebun.

 

…pentru mine iubirea nu e un păcat. Nu e ceva ce fur sau ucid ca să ascund…

 

„Sărutul e dezgustător!“ – ești absolut unică în această declarație!

 

Poate că lacrimile și durerea devorau; și poate că unii au ales zâmbetul (chiar ca o sfidare la început) pentru a nu primi autodistrugerea; poate că umanismul nu e o lozincă iar zborul nu e un substantiv ci o stare de grație.

 

Eu am tupeul să cred tot timpul că oricât de vițeluș aș fi, totuși nu mint pe nimeni (în dragoste).

 

Nu-s orfan de sentimente. Cât tupeu! Și totuși cât adevăr!

 

…orgoliul tău va jubila pe baricada propriei tale uri (de ce?!)

 

Toți se grăbesc să categorisească, să definească, dar câţi se folosesc de cunoaștere?!
…pot îndurera cu adevărul meu, dar nu mint (în fond există numai ADEVĂR, nu adevărul meu sau al altcuiva).

 

Dar n-am decât orgoliul ierbii. Iarbă care e călcată în picioare dar nu înjură pe nimeni, ridicându-se cum poate, singură, cinstită, respectându-şi condiția.

 

Eu nu pot fi gelos pe OM. Nu. Pentru că-l iubesc. Îi iubesc pe toți.

 

Nu știi totuși ce grav e să ai o sensibilitate cât de ascuțită. S-o acuz pe mama?! Ar fi absurd.

 

…ce vreau e doar liniștea, împăcarea, prietenia dintre OAMENI.

 

Da, iubesc pur
Pentru că nu-s canalie!

 

Oh, Doamne al lor!

 

Cine ar mult suflet nu omoară fluturi și nu face insectare. Secolul XX nu e revoluționat de descoperirea unui fluture rar.

 

Mâna mea ți-e întinsă. Scuip-o sau strânge-o! Nu e același lucru.

 

Dar oare trebuie să trecem totul prin noroi?!

 

…stare aiurea. Plată, aș zice.

 

Nu țin la mine, dar mă răvășesc multe.

 

Mi-am dorit mereu să fiu sănătos.

 

Inactivitatea mă roade și distruge.

 

Parcă nici aer nu e suficient pe lumea aceasta.

 

Mi-e silă de viață dar, în același timp, o iubesc cu patimă.

 

…măștile de împrumut mă revoltă.

 

…o părere nu e o lege.

 

Nu-mi place să copiez, știu să iubesc doar.

 

…arșițele unui poet.

 

Nu-mi place să mi se spună că arabescurile derutează. Știu singur aceasta.

 

Eschivările mă înfurie chiar. Dar sunt un furios pașnic.

 

Nu suport monotonia.

 

…uneori merg doar pe un metru pătrat.

 

Iarna, ca o fecioară violetă, umblă pe vale.

 

…eu nu pot renunța la nimic.

 

…pentru mine e important să-mi fac datoria conștiincios. Nu mi-o fac mereu așa.

 

Vreau să trăiesc pentru a scrie, cred că e singurul motiv adevărat pentru care vreau să trăiesc.

 

A scrie înseamnă a iubi.

 

Îmi place să joc șah cinstit! Prin „șah“ se poate înțelege orice.

 

Mă gândesc dacă nu democratul din mine e și un mic burghez, ţinând cont de faptul că nu fac decât ce vreau.

 

Ador libertatea. Pentru ea sacrific aproape orice.

 

Revelionul e pentru mine o noapte oarecare.

 

Scriu. Scriu înlănţuit de poeme. Și dureri.

 

Oare amăgirile pot fi certitudini?!

 

Eu nu iubesc un OM ca pe un creion colorat.

 

Un OM rămâne un OM.

 

Nu vreau să iei adevărul drept răutate!

 

În cuvintele tale de acum simt șubrezenia căminului pe care vrei să-l întemeiezi, nu te-ntrebi ce e frenezia! Și, mai ales, nu știi că e un intermezzo.

 

…chiar mă cred pur în sentimentele pentru oameni.

 

„Viitorul meu soț este formidabil!“ Câtă banală inocență în această afirmație, câtă frenezie, câtă inconștiență! Dacă mi-ai fi spus că este un OM profund n-aș fi avut nimic de obiectat, ba chiar te-aș fi rugat să nu uiți să mă inviți la nuntă.

 

…sinceritatea-ți pe care-o „strigai“ tot timpul spre ochii mei albaștri.
Încerc să nu te cred o ușuratică.

 

…voi dori să știu dacă ești fericită.

 

Tu poți spune orice dar să nu mai spui că nu m-ai mințit! Te rog mult!

 

Amăgirile îi bântuie pe poeți dar nu pentru că ar trișa. Amăgirea e o natură a lor, ca să zic așa.

 

Pe un om îl iubești ușor dar viața nu e o zi totuşi. Nu costă o zi.

 

Vreau doar să vezi și dincolo de aparențe! Și să nu mai spui nimănui că bunica de la Constanța vrea să te vadă! E ridicol!

 

…fiecare avem dreptul măcar la cuvinte. Păcat că multe din cuvintele unora sunt arabescuri ale nesincerității pe care sufletele curate le simt repede. Și-i doare. Îi doare totul pe cei curați.

 

Repet: sub nicio formă nu te pot înțelege (acum). Oricât ai vrea tu.

 

La revedere! Totuși!

Leave a Reply

Your email address will not be published.