INEDIT Aurel Dumitrașcu – Scrisori provinciale (2)

În „Arhiva Aurel Dumitrașcu“ se păstrează un caiet manuscris de 72 de pagini, intitulat „Scrisori provinciale“. Este vorba, după cum vom vedea, de o serie de aforisme ușor cioraniene, extrase de Aurel Dumitrașcu din vasta corespondență expediată către prietenii săi. Fiecare aforism este datat, ceea ce ne-a arătat că avem în fața noastră o serie de texte extrase din corespondența anilor 1977 – 1978. Din păcate, deși am contactat majoritatea destinatarilor, nu am reușit să găsim niciuna din scrisorile expediate. Se vor fi păstrat oare? Pînă vom lămuri pe deplin acest aspect, le oferim cititorilor o primă parte a „Scrisorilor provinciale“, exact așa cum au fost ele gîndite de Aurel Dumitrașcu și, să sperăm, cum se vor regăsi, curînd, în paginile unui nou volum al seriei „Biblioteca din Nord“.

 

Fabian ANTON

SCRISORI PROVINCIALE

 

…oamenii însetați și pașnici nu cred să fie condamnabili.

 

Aș vrea să mă vezi puțin și să mă iubești numai dacă simți.

 

Ador adevărul și vocea mea nu va putea fi întemnițată.

 

Iubirea e inevitabilă.

 

Păstăile sufletului meu sunt profund democrate.

 

Cărțile sunt pâine. Muzica, fugă. Și oare libertatea nu înseamnă a alerga?!

 

Nu-mi place cenușa. Suntem democrați.

 

Știi: nu exteriorul contează. Dar fără el nu ne putem mișca.
Izolarea nu-mi convine. Liniște nu înseamnă izolare.

 

…nu-s un capriciu al democrației.

 

DOBRIN. În România el e artist. Ceilalți sunt fotbaliști.

 

Fata frumoasă putând fi muzica, pictura și o fată pur și simplu.

 

Să mă purifice iarna care s-a lăsat pe Vale?!

 

…cred totuși că poezia mea depinde mai puțin de păreri din exterior cât mai ales de mine însumi.

 

O carte pe săptămână mi se pare insuficient când e vorba de un om care scrie.

 

De Dostoievski mi-a fost frică mereu. L-am tot amânat. Citesc „Crimă și pedeapsă“. E o carte care mă ucide. Mujicul acela, Mikolka, care-și omoară calul (în visul lui Raskolonikov) cu atâta cinism, m-a enervat în ultimul hal. Nu vreau să cred că Dostoievski a scris acolo despre un om și despre un cal, nu vreau. Mi-ar fi silă că-s om. Eu care iubesc omul! Eu care iubesc așa mult caii! Ador ce e viu. Omul livid, rece, mă dezgustă. Crima e pentru mine o uitare insuportabilă.
Dostoievski e indiscutabil un mare romancier, însă mie-mi este frică de „demonii“ lui. Îmi tulbură zilele. Și nu cred că mi le tulbură în bine.

 

Lorca mi se pare o pajiște pe care o căutam.

 

Katherine Mansfield e, cum singură spunea (despre flori) „un sunet“. Un sunet care-mi face bine.

 

Și nu cred că trebuie să-mi număr prietenii. Oare ce vorbesc?! Doar nu-s cămătar.

 

…pe mine mă deranjează necinstea în general. N-are importanță că cei care fură se numesc poate Valeriu Drăgușanu sau altfel.

 

Aș vrea să fie toți cei care scriu cinstiți ca mine. Am știut întotdeauna că sinceritatea mea vă pare grandilocvență.

 

Nu credeți că de fapt totul e o… „stare“ sau e „într-o stare“?! Fiecare e bântuit de neliniști.

 

…aș vrea să contați pe cinstea mea. Puteți oricând să spuneți orice (și știu că nu spuneți decât adevărul, n-au importanță cuvintele cu care-l spuneți) despre poemele mele însă aș vrea mult să aveți convingerea că „joc“ cinstit.
Și aș mai vrea foarte mult să mă credeți că nu contest uneori anumite cuvinte ale dumneavoastră de dragul de a atrage dreptatea de partea mea (pentru mine există numai ADEVĂR, nu „adevărul lui cutare“ și „adevărul lui cutare“(, cred doar că-s sincer și-mi recunosc obiectiv golurile.

 

Fiecare om are dreptul la apărare. Atâta timp, cel puțin, cât i se oferă șansa.

 

Într-o viață de om mi se pare că totul e definit de copilărie, de adolescență, acei ani mi se par o certitudine. Poate și din cauza unei libertăți profunde.

 

Și, în orice caz, eu sunt nimeni deocamdată. Dar sunt încăpăţânat ca toți țăranii. Sunt și eu un om.

 

Crede-mă nebun dar nu voi face nimic pe lume dacă nu suport. De aceea poate mă gândesc că va trebui să rămân singur.

 

Nu vreau să mor ca un sfânt dar vreau să trăiesc și să mor pentru cauze sfinte.

 

Sunt convins că greșesc deseori dar nu cred că mă depărtez prea mult de bine, de adevăr, de dreptate.

 

Mama-mi zice zilnic să mă duc la doctor. Eu îi zic ei. Niște încăpăţânaţi. Pe noi înșine. Ce prostie!!

 

…orice om se simte fericit lângă o ființă ca tine.

 

…durerea e sublimă în spațiul poeziei.

 

Când sufăr, scriu cel mai mult. Și sigur și cel mai bine. Nu-mi caut suferințele dar nu le refuz când vin deși la început mă amărăsc. Poate să mă doară orice, dacă scriu și poemele sunt așa cum le vreau eu, sunt fericit. Dar ce scriu azi rar se-ntâmplă să-mi mai placă și mâine.

 

Oare trebuie să trăim după anumite păreri?! Sau cum simțim?!

 

…eu mă pierd în ierburile visătoare ale artei.

 

Când fac dragoste sunt OM și animal dar când asimilez artă (sau creez artă) sunt numai OM.

 

Atât, acum, iubita mea. Rămâi tu, neasemuită. Eu doar, se pare, că iubesc prea mult libertatea.

 

Poezia îmi dă sens.

 

…scrisul pune pe planul doi totul.

 

…niciodată un nebun deplin nu va putea crea o operă pentru eternitate.