INEDIT Aurel Dumitrașcu – Scrisori provinciale (1)

În „Arhiva Aurel Dumitrașcu“ se păstrează un caiet manuscris de 72 de pagini, intitulat „Scrisori provinciale“. Este vorba, după cum vom vedea, de o serie de aforisme ușor cioraniene, extrase de Aurel Dumitrașcu din vasta corespondență expediată către prietenii săi. Fiecare aforism este datat, ceea ce ne-a arătat că avem în fața noastră o serie de texte extrase din corespondența anilor 1977 – 1978. Din păcate, deși am contactat majoritatea destinatarilor, nu am reușit să găsim niciuna din scrisorile expediate. Se vor fi păstrat oare? Pînă vom lămuri pe deplin acest aspect, le oferim cititorilor o primă parte a „Scrisorilor provinciale“, exact așa cum au fost ele gîndite de Aurel Dumitrașcu și, să sperăm, cum se vor regăsi, curînd, în paginile unui nou volum al seriei „Biblioteca din Nord“.

 

Fabian ANTON

 

SCRISORI PROVINCIALE

 

Ești totuși o mare tristă! Cred că jocul este și ar fi singura regăsire.

 

Sfidând popii, sfidăm moartea.

 

Pe mine, întotdeauna, iubirea m-a stimulat.

 

Durerile se pot depăși prin dispreț. Sau prin indiferență.

 

Moartea e un lucru grav. Durerea este un capriciu poate. Simt că ești bântuită de tenebre, că singurătatea îți face bine dar te sperie. Aș vrea să te ating.

 

Fii convinsă că trebuie să trăim printre OAMENI! Nu e un lucru „care se spune“ doar, este un adevăr.

 

Ce fac, fac pentru OM, însă, chiar dacă greșesc uneori, nu trișez.

 

Detest fiecare nou an care mă numără.

 

Nimic nu e mai frumos ca adolescența! Atâta puritate! Atâta simplitate! Fermecătoarea naivitate! Și încrederea aceea oarbă aproape în OAMENI, în tine!
Mi-e dor de adolescența mea…!

 

Eu încă nu cred în destin. Pentru că încă n-am avut timp să mă gândesc profund la acest lucru.

 

Nu știu, dar mie nu-mi place să visez cu ochii închiși. Iubesc prea mult lumina. Ignor întunericul. Cred în ce văd, în ce ating.

 

…ce ne poate durea e pe Pământ și nu în cer.

 

…mâinile erau nespus de omenești. Crăpate. Îndurerate. Vii sau moarte. Mulțumite sau nemulțumite.

 

…cei care nu creează nu ne pot înțelege vreodată cu adevărat. Cel mult se fac că ne înțeleg.

 

…sunt sigur că nu accept ca zborul să fie ținut după gratii.

 

Mă deranjează foarte mult colecționarii de păsări nevinovate.

 

Am zburat cu elicopterul. Dacă mor, aviatorii n-au ce regreta. A zbura – iată fericirea.

 

Ador păsările în libertate. Cuștile, coliviile, indiferent dacă-s pentru oameni sau animale, mă revoltă.

 

…mă dor gratiile din fața canarilor.

 

Sunt foarte democrat. Altfel n-aș putea fi generos.

 

Mă interesează Pământul în primul rând.

 

Luxul e un capriciu burghez. Atâta timp cât sunt conștient că pe Terra mulți copii mor de foame nu voi suporta niciun luxos, niciun om din cei care cred că a fi luxos înseamnă a fi fericit. Poate o spun și alții. Nu știu însă câţi o spun sincer și revoltați ca mine!?

 

…mulți privesc stelele de pe cer visători (a se citi: fals visători). Foarte mulți n-au idee de absolut însă. Și dacă ar avea, gândeşte-te că nu o stea poate însemna absolutul ci golul dintre ele, acolo unde există și idei și atâta simplitate, nimic strălucitor, doar luminat.

 

Florile și iarba sunt mai frumoase de infinit mai multe ori decât stelele.

 

Luna mi-a părut des o prostituată. N-aș putea spune de ce exact. Poate fiindcă se uită la toți îndrăgostiții sau poate pentru că toți o pot privi. Desigur, o prostituată virgină. Neatinsă. Dar nu pură.

 

Privind copiii, m-am gândit că „un om care gândeşte nu e prost“. Apoi m-am gândit că nimeni nu e prost pe lume pentru că totuși fiecare se gândeşte chiar dacă se gândeşte la lucruri sâcâitor de banale. Dar, îmbibați în ignoranță sunt foarte mulți. Între prostie și ignoranță mi se pare a fi o diferență, deși termenii definesc același lucru în fond. Prostia, la simpla rostire chiar, îmi sună ca ceva ce ține și de animal, pe când ignoranța nu mi se pare decât omenească, deci „culpabilă“ la ființele înzestrate cu rațiune. Evident, se poate divaga la infinit. Și nu cred c-ar fi un lucru rău, cu condiția să nu uităm esența.

 

…când merg, meditez la poemele mele, la artă în general. Mă gândesc însă că, dacă nu aș avea convingerea că nimic nu-mi primejduiește existența în acele clipe, nu m-aș putea gândi la artă, n-aș medita decât asupra „mijloacelor de apărare“, eventuale.

 

Iubesc mult viața. Și mă gândesc la moarte nu pentru că o suport ci tocmai, dimpotrivă.

 

…nu vreau (acum) să fac prea multe divagații pe marginea gratiilor din fața canarilor.

 

Mă bucur mult, nespus de mult, când îți iese „pata“ dorită pe pânză. Și mă închipui sărutându-ţi degetele. Nu din indecență, ci din prețuire sinceră.

 

…eu par mai puternic fiindcă-s mai vehement când îmi susțin convingerile!

 

Sunt subțire și palid ca o luntre naufragiată.

 

Nopțile au fost ruguri pe care m-am pârjolit plin de dureri și nervi.

 

Sentimentele nu mi se puteau coagula într-un gând.

 

…vreau să înving cu tine.

 

Sunt banal pentru că mă simt rău.

 

Nu vreau să ajung pe culme, dar vreau să spun lumii ce am de spus. Mama, privindu-mă bolnav, zice că „dracii nu mor“. Deci n-am să mor nici eu.

 

Nu vreau să fiu iubit pentru că scriu poezie, îmi displace doar ignorarea atâta timp cât exist, cât unii spun că se bucură că exist!

 

Sunt fericit când sunt cu un OM.

 

Dragostea e o pasăre. Să-i lăsăm zborul. Nu accept coliviile.

 

Nu victoria e importantă, ci pacea.

 

Sunt nemulțumit. Și știu că, din nemulțumirea mea, se vor naște poeme mult mai bune, care să rămână chiar dacă ele „povestesc“ o clipă.

 

Copiii, acești pui de oameni, sunt profund purificatori. Poate și pentru că nu-s atinşi de viciu. Unii sunt proști. Dar ignoranța nu e un viciu. E o stare. Care poate fi înfrântă. Chiar și numai cu bun simț. Nu neapărat cu inteligența.

 

Mă bucur că trec pe drum și pot da „bună ziua“ fiecărui om, că trec, chiar dacă, muritori fiind, trecem o singură dată. Țin mult la condiția mea de OM. E o fericire să treci și să nu urăști pe nimeni, să nu poți urî. Mă deranjează multe, dar caut să nu urăsc. Să îndrept, mai bine, dacă se poate, ceva.

 

Toată viața voi avea tupeul să spun că-s bun.

 

Artistul trebuie să înțeleagă sacrificiul. Adică să sacrifice orice obicei în favoarea unui lucru nou, câştigat. Dacă are încăpăţânarea de a se ghemui în obișnuințe, este ratat. Sunt foarte mulți oameni de talent, muncitori, dar important e să sclipești.

 

…nu neglija metafora poeziei și jocul muzicii.

 

În momentul în care ai mâna formată în tot ce faci, va prima IDEEA – dar închipuie-ți că ideea vine din cultură, din cantitatea de cunoștințe acumulate.

 

Nu Dumas, nu cărți polițiste! Aceste cărți nu spun nimic sau, în orice caz, spun același lucru. Ba-l spun chiar banal.

 

Asta cere curaj, nebunie (în sensul frumos al cuvântului) pentru că altfel plafonarea e inevitabilă.

 

Acum e suficient doar să privesc pentru a înțelege multe.

 

Suntem, totuși, teritorii sfinte.