Poetul Aurel Dumitrașcu

 

Peste cîteva contorsiuni inabile ale discursului dăm în cel dinitîi volum al Iui Aurel Dumitrașcu, „Furtu­nile memoriei“ (1984), deși sensul acestui amalgam poetic pare a fi prinderea sub formă genuină, a flu­xului memoriei, a unei inferiorități tulburi, agitate și convulsive. Poetul e aici, la limita dintre confesia învolburată și deli­rul suav, în care referința culturală se amestecă cu amănuntul biografic.

Aurel Dumitrașcu are, indiscuta­bil, pregnanta imaginii, a metaforei puternice, însă pierde mult prea lesne controlul critic al analogiei lirice. Secvențe admi­rabile sunt înecate, uneori, în zgura imaginației, precum nuferii în pînza de alge. Cu totul memorabile sunt, în schimb, acele pasteluri ironice în care li­rismul deriziunii are o notă indiscutabilă de prospețime:

– Îmi plăcea cîte odată să mă plimb prin paris

adică prin spatele casei

urzicile înalte cît la tour eiffel

rotile sticlele sparte pălă­riile rupte

gîndacii le­neși și grași

ce plăcere să bagi degete în ochii metalelor”

(Inconsecvența amintirii lui Byron)

Amestecul de persiflare și patetism, de elegie si sar­casm, de descripție și enumerare prozaică, de simboluri prețioase și de­talii anodine denotă o imaginație explozivă, im­petuoasă.

În Biblioteca din nord (1986), cel de-al doilea volum, poezia e în schimb, mai matură, întemeiată pe un scenariu liric mai coerent, fără asociativitatea tulbure dinainte.

Tragismul e sugerat acum prin montaje bufo­ne în care paiața poate fi un semn al degringoladei, al agoniei, ca în Voi re­peta, bunăoară.

Ceea ce reprezintă însă un cîștig adevărat în acest volum este efortul, grav și fără senzația artificiului, al textualizării. Elanul con­fesiunii e cenzurat mereu de mitologia cărții, viața și textul se află în veșnică înfruntare, încît versurile construiesc, simultan, o biografie și o poetică. Trupul însuși pare textualizat după o rețea semiotică, precum cartea creș­te din anatomia cuvinte­lor.

Aurel Dumitrașcu e un poet cu multe disponi­bilități și cu bună instruc­ție culturală, însă, pentru a-și face poezia încă mai limpede și mai cristalină, trebuie să-și țină spiritul critic într-o continuă stare de veghe.

 

Publicat în „Amfiteatru“,
nr. 1, 1 ianuarie 1989