București, 21 iulie 1978
Stress
– Oboseala din mine
s-a cuibărit ca un struț
uit de timp
drumurile și iubirile
am început să confund
pătratul cu sfera
și copiii îmi par mai înalți
mai urîți.
Ușile Universității se deschid
în mine
ca niște reclamații lipsite
de argumente
și decanii mă fluieră
ca să vadă
dacă mă-ntorc să-i privesc,
la poștă o ardeleancă
îmi scrie adresa ei în palmă
și înaintea plecării
o rog
să-mi telegrafieze adresa mării
ce miresme
a mai învățat
ce-a făcut la examene.
București, 21 iulie 1978
– Cînd scriu în orașul acesta gri.
cu mașini de cenușă
și bilete piperate
străzile îmi trec pe sub tălpi
ca niște zboruri de muște
și puștii îmi cer bani
pentru înghețată,
îmi uit actele
prin anticariate
și doamnele acelea care
n-au auzit de Ezra Pound
și de Maiakovski
mi le vînd pe sub mînă
ca pe niște ediții rare;
ar mai rămîne
un lucru
care pînă acum nu s-a repetat:
să țin în Piața de Flori
discursuri despre elefant
și fasole
București, 21 iulie 1978
– Buzele ei
aveau ceva necugetat de sublim
plecau prea curînd
înspre mine
ca un gest de imperator
și-mi lăsam mîinile pe lîngă șolduri
să atîrne
ca niște rufe [pe sîrmă]
ea scotea cîte o țigară din aceea
ieftină și împrumutată
zicea s-o împărțim studențește
așa cum împărțeam nopțile
într-o dimineață
n-am mai găsit-o lîngă mine
o vază plină de creneluri
mă privea
ținînd în brațe garoafe
o recunoșteam
: știam că e EA.
golul din jur
semăna cu ea.
București, 21 iulie 1978
(La) frumosul supliciu
(variantă)
E (drept) să spui
să-mi dai foc într-o zi
numai în ciuda ploilor
e drept că-s slab și subțire
ca o punte pe care trec numai crinii
nu pot nega faptul
că nu-ți deschid întotdeauna ușa
pentru că scriu poezii
și tu ai ceva devorator – ca o molie ești
e drept c-o să mă duc în Sud
să văd ce mai fac nisipurile
și lebedele
dar în ciuda tuturor relelor
eu te rog
la frumosul supliciu de noapte
să mă aștepți
tot pe mine
Pe Dunăre, vasul „Banat“,
brațul Sulina, 22 iulie 1978
Pe un fluviu
– Pe un fluviu din Sud
trece o corabie
cu visele poeților
și-n porturi se-oprește corabia
să ia
doar țigănci
care vînd flori și ciuperci otrăvitoare
se asistă la nașteri spontane
la aplecare de salcii
și pe catarge
razele lunii așezîndu-se
putrezesc,
nu există direcție
pentru această corabie
malurile se schimbă și ele
încurcînd întrebările despre iarbă
…………………………………………………..
undeva există totuși un estuar
plin de fluturi
acolo se-ntîrzie cîte un veac
se pleacă
după ce se zămislesc statui
Vasul „Banat“, Crișan, 22 iulie 1978
– Ceva mă aduce în Sud
și nu e vîntul
nici aceste vapoare ruginite
nici scrisorile de iubire
pe care mi le-au scris pescărușii
ceva mă aduce în Sud
ca pe o umilă ofrandă
dăruită de Nord
aici uit întotdeauna
dacă am vîrstă și acte
aici sunt un fir de iarbă
adulmecat de scoici
Sulina, 27 iulie 1978
– În parcul orașului
o mamă își apucă fata de păr
pentru că se săruta cu un poet
venit de la „mama dracului“
în parcul orașului s-au ridicat uneori
ruguri pentru cei preacurați
cine-ar putea pune la îndoială
ce se prăbușește în tei
cînd poeții sunt lăsați singuri
în parc
să ghicească în palmă
căderea înserărilor
Sulina, pe țărmul mării, 27 iulie 1978
Într-o moștenire de rouă
– Pe țărm
sunt cotropit de nisipuri
întinse călduri
se așează în mine cuminți
orizontul se pierde
în vertebrele nearse de soare
vapoarele lansează apeluri
ochii readuc liniștea pe punți
numele meu nu-i știut
aproape că nici nu interesează
se știe doar că vin spre sfîrșitul verii
că rădăcinile ochilor mei
sunt undeva în mare, adînc
pescărușii care își fac cuib
în privirile mele
se visează corăbii
porturi străine se interesează de ei
se spune că între cer și pămînt
ca într-o moștenire de rouă
cu sfioșenie mă plimb
Sulina, pe țărmul mării, 27 iulie 1978
– Stoluri de grauri flămînzi
zburau deasupra mării
zvonuri absurde circulau în împrejurimi
adîncurile adunaseră toți peștii
pentru infromații urgente
valurile parcă nu mai erau valuri
ci un tremur imens
și ochii oamenilor
păreau linii subțiri pierdute la orizont
cineva a vrut să vorbească
despre lașitate, despre putere
însă o ploaie măruntă
începu să se scurgă pe slăbitele noastre trupuri
și o clipă toți locuitorii din Sud
au visat că-s închiși fără milă
în imense nuci de cocos
s-a auzit apoi un aparat de radio
– cînta Bob Dylan –
pe plaja pustie
un om deschise ochii prudent
parc-ar fi ieșit de după o ușă
se uită la ceas
și observă
că rămăsese singur.
Sulina, pe țărm, 28 iulie 1978
Condiția universală a poetului – recrut
– Eram întrebat ce e o funie visată de cerbi
ce-s genunchii femeii
și mai ales ce e gamba unui recrut
mă uitam înspre port
și mestecam chewing gum plictisit
cineva mă pălmuia pentru
Înalta Indiferență
și mă punea seara
să curăț de rugină stelele
să fac prăștii din pielea porumbeilor
și zilnic să spun
cu cît s-au mărit soldele
(mă gîndeam la caietele dictando,
la fetițele cu codițe
la fetițele cu pistrui)
Într-o zi mi s-a spus
„Du-te dracului, ce tot scrii poezii!“
spre seară
n-am mai putut rezista
am îngenuncheat lîngă un tei
și am întrebat cu umilință
scoarța crăpată
„cine este vinovat?!“