POEM

Memoriei lui A.D.

În fiecare sâmbătă seară vine Moartea
şi-mi spune: Iubitul tău s-a înţepat într-un vers.
Ştiu! – îi răspund. În venele lui cuvintele curg întotdeauna triste,
cuvintele lui tremură de frig.
Când ploile băteau mătănii pe acoperiş,
le scălda în ceai iar din aburi modela
femei frumoase.
Tăcerea ta nu-i o paralizie a discursului –
îmi şoptea în timp ce liliecii
îşi vedeau liniştiţi de treabă
hăpăind cronici din cărţi.
Dar noi aşteptam paparudele privind
la tabla de şah răscolită.

În fiecare duminică la prânz Moartea
pleacă îmbuibată.
– Iubitul tău era un bărbat singur!
Ştiu ! – îi răspund – şi iubea numai reginele.

 

1991

 

DUREREA DIN MINE

Nimeni nu-mi bate în fereastră în zilele în care

zgomotul ploii mi se încolăcește ca un șarpe pe trup

nimeni nu-mi mângâie ochii.

Într-un colț al camerei păianjenii înnebunesc

de fericire citindu-l pe Baudelaire, mărul roșu

uitat pe o carte îmi mușcă din carne.

În mijlocul camerei simt nevoia

să adun toate cuvintele să le strâng de gât

ca pe niște mere putrede până când

seva lor dulce-amară îmi iese printre degete

le chinui, le repet, le repet până nu-mi mai

spun nimic, până le transform în pietre.

– De ce faci asta – mă întreabă bătrânul păianjen

cândva paznic al Bibliotecii din Alexandria.

Nu înțelegi? Mă dor toate iubirile pe care

nu le-am trăit

și toate poeziile pe care nu le-am scris.

 

VISUL ȘI MOTANUL LORD

Ne întâlnim tot mai rar

Din ce în ce mai rar

Visul ca o realitate necesară și

motanul Lord care culege ploile, le face ghem

și apoi se joacă cu ele prin iarbă.

Alungăm nopțile reci cu vorbe

ne bem liniștiți otrava și ascultăm ce se întâmplă

prin lume: biblioteci mor… fântânile se sinucid…

Bucuria ca și groaza sunt tot atât de

înspăimântătoare. Te copleșesc, te substituie

și apoi te trezești singur în sala oglinzilor.

Aici nu este nici început și nici sfârșit.

Aici este doar drumul… și nisipul ce se tocește

sub pași

Nu am trăit niciodată o toamnă adevărată

toamnele noastre se năruiau în cuvinte

doar motanul Lord se joacă cu ploile

prin iarbă. El nu are nevoie de iubire.

Noi stăm tăcuți, îl ascultăm pe bătrânul Borges

cum ne citește O mie și una de nopți

și povestea continuă, continuă și

noaptea continuă.

                                                                                 1993