Vestea că Aurel Dumitrașcu este laureatul Festivalului „M. Eminescu” pentru debut de poezie, m-a bucurat mult.
Poet din stirpea sihaștrilor (în Borca / în bibliotecă), debutantul din 1984 cu volumul „Furtunile memoriei“ (Ed. Albatros) a tipărit recent cea de-a doua carte, „Biblioteca din Nord“ (Ed. Cartea Românească, 1987). Structurat în trei părți : Inteligenția, Memorabilia și Tratatul de eretică, volumul pare a fi un fel de autoportret într-o cameră fără oglinzi, cu pereții burdușiți de cărți vechi și noi.
Dacă volumul de debut era ușor „sufocat” de lecturi infidele, versurile fiind adesea încolțite de un teribil frig textual („…se face frig în cuvinte”, pag. 45), poemele ce alcătuiesc „Biblioteca din Nord“ știu mai bine să-și poarte melancolia, să aprindă la timp ecranul luminos al inspirației, urmând a proiecta poemul în mărime naturală între liniile imaginare ale acestui ecran poetic : „Nu mi-a fost niciodată rușine de lacrimi / de jurnalul de front al tatălui meu. / Singura mea amintire de pe pământ e iubirea / nimic mai firesc. / Toată viața poți rămâne loial / și poemul acesta nu vrea să mă învețe ceva —/ peste două ore voi merge, cu maria la ateneu / acolo vom asculta speriați rapsodia română.” (Rapsodia română).
Indiscutabil. Aurel Dumitrașcu scrie poemul numai în urma unei revelații, a primei reprezentări extrase din desișul memoriei sau din depozitele văzutului / trăitului. Spre deosebire de mulți dintre colegii săi, poetul nu-și terorizează simțurile, trăirile, mizând mai mult pe înscrierea la cuvânt, pe intrarea / pătrunderea în dialog : „Nesățioasă viață cum treci / boscorodind / și nu ești trecută în dicționare și nu strigi la mine / liniște să se facă…” (pag. 18) decât pe frecventatele „descrieri” poetice neorealiste: „— Toate cărțile de care-mi vorbești / încet încet se prefac în păsări de pradă. La fel / într-un port vechi toate femeile pe care le cunoșteam / ajungeau după o vreme regine…” (Păsări de pradă).
Acesta este desigur un alt semn al originalității poetului, un semn de carte într-o bibliotecă a cuvintelor mai degrabă „îmblânzite”, întristate decât incendiare, cercetate de înțelepciune ca de o patină a timpului, decât de ochiul atroce al avangardei: „— Puține versuri frumoase în capul bunicului / rostogolit prin trifoi tare puține. Doar un război netrebnic / unde nimeni nu întreba cine e viu / un convoi deci răsuflând printre hărți. Și povestea lui / o cunosc toți copiii și câmpul pe care ei se mai joacă / e negru. Stau în casă cu mâinile aproape tăiate. Puține versuri / frumoase mai știu”. (Printre hărți).
Pornind de aici și parafrazând pe cineva, am putea spune că prin Aurel Dumitrașcu și a sa bibliotecă din nord i se întorc poeziei bărbații acasă…
Astfel, poezia revine în matca ei de posibilitate de exprimare, iar poemele sunt fragmente ale unei exprimări imemoriale: — Tot mai multe zile în acele grădini / cu nume orientale iarbă neagră printre florile negre. / Și toate aceste trupuri umbrind și trăind prin cuvinte. / Chiar tatăl meu pe marginea unui iaz / trăncănind cu scaieții uitat și el de cele vânturi vavilonești întrebând poate numai de mine. / Eu scriind. Prin această fereastră văd iarba neagră printre florile negre. Prin alte cărți despre mine nimic. Tatăl meu sau lemnul cel dulce — ca într-un cunoscut poem de vară / mântuindu-se prin dispreț” (Ca într-un cunoscut poem de vară).
Premiantul de la Iași, trăitor la Borca (Neamț) a scris o Bibliotecă din Nord pentru Biblioteca din Alexandria…

 

*) Biblioteca din Nord, Editura „Cartea Românească”, 1987.

Leave a Reply

Your email address will not be published.