Mintea ți se umple uneori cu o amintire infantilă.
O iarnă cu zăpadă pe sfârşite, era-n 1959 cu siguranță.
Aveai patru ani.
Erai la un unchi de-al tău. El avea o cățea. Bătrână. Ți-o amintești: era de o culoare roșie spălăcită, cu părul mai scurt pe anumite porțiuni, o cățea care nu bătea mult, ba chiar părea mută.
Cățeaua aceea bătrână se împerechea încă. Făcea mai mulți căței.
Era bătrână.
Și unchiul acela al tău (Ion Plăcintă) a chemat un vânător s-o împuște.
Te-au luat și pe tine, să vezi.
Pe vremea aceea se mai vedeau încă bine urmele vechii căi ferate de pe Sabasa. Oricum, rambleul a rezistat încă mulți ani după aceea. Puhoaicele l-au distrus.
Au legat cățeaua cu un lanț și au pornit.
Mergeai în urma lor.
Cățeaua mârâia.
Uneori se poticnea și nu mai voia să meargă. Parcă își presimțea moartea, simțea că cei care o duc îi sunt dușmani.
Tu nu ziceai nimic.
Mergeai în urma lor, înfricoșat și supărat.
Ați mers vreun kilometru, până la moara lui Pușcariu.
Acolo au trecut linia.
Zăpada era puțină și moale. Parcă putrezea.
Tu ai rămas pe rambleu.
Cățeaua mârâia. Îi sticleau ochii, se mișca ghemuită.
Vânătorul și-a încărcat arma. Cu o mână ținea lanțul. Apoi s-au tot rotit. Cățeaua se ferea parcă de privirile lui. Mârâia. Și tot ghemuită se mișca.
Apoi vânătorul a tras.
Împușcătura te-a speriat cumplit.
Cățeaua a țipat îngrozitor și ai văzut-o săltând puțin de la pământ după care s-a tăvălit prin omăt hârâind, ţâşnindu-i sângele pe gură, zbătându-se nu prea mult. Glonțul îi intrase prin locul dintre cele două sprâncene.
Plângeai ca un apucat, speriat, îngrozit de oroarea la care asistaseşi.
Ai iubit întotdeauna animalele.
Mult.
Ca să nu mai plângi ți-au dat cartușul gol. Era roșu cartonul.
Pe acel unchi nu l-ai iubit niciodată de atunci.
Nu puteai.
Într-un an, pe când aveai treisprezece ani, tot la acel unchi, ai vrut să sari gardul ca să iei mere.
Ți-ai însângerat palmele. Putea fi și mai rău.
Pe vârful cercevelelor, pe toată distanța cât era gard, erau puse lame, îngrozitor de multe lame de bărbierit.
Era una din cele mai cumplite stupizenii din câte ai putut descoperi în viața ta. Pusese lamele pentru ca puștii să se taie când vor încerca să ia mere.
Cât cinism, câtă zgârcenie paroxistică!

 

Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1977 – 1982“
Foto: Ion Plăcintă

Leave a Reply

Your email address will not be published.