Bună seara, domnule Nichita

 

Simt nevoia să vă scriu, să vorbesc cu dumneavoastră. Ascultând Stravinsky, acum „Sonata pentru două piane“ – una dintre cele mai profunde din câte s-au compus vreodată. V-am sunat nu de mult pentru că eram neliniștit, pentru că doream să vă găsesc și să vă știu bine.
M-am simțit întotdeauna foarte atașat de tot ceea ce sunteți, o uimire cât o rană de care să fiu mândru că m-a bântuit întotdeauna citindu-vă. Sunt foarte tânăr și-s foarte mândru că vă pot fi cât de cât prieten, că admiteți să nu obosim concordanțele iscate între noi. Eu, ereticul și incomplezentul, mă rog pentru liniștea dumneavoastră. Nu mi s-a mai întâmplat. Dar e frumos și cinstit ce mi se-ntâmplă. Nu pot spune că mă rog unui zeu, deși zeul are întotdeauna o limită ce-și cunoaște excesele, dar cred că planetelor, breșelor și lucidității mă rog.
De aici, din munți, totul capătă dimensiuni spațiale, există un punct de la care singurătatea (o imensă avere pentru mine!) devine unica modalitate de a rămâne în dreaptă lumină ca poet. Pentru că, nu știu de ce, eu trăiesc cu sentimentul că marile cărți se scriu nemenajând nimic. Marin Preda, simplificând, împărțea oamenii în două: proști și deștepți. Atât. Chiar dacă tot ce e pe lume poate fi catalogat, un nu știu ce m-a învățat în acești munți să reiau totul de la început, să nu cred nimic aprioric. Sigur, acest „nimic“ are limitele lui. Aici nu intră PATRIA, MAMA, LIMBA ROMÂNĂ – astea-s prime „semne“ ce m-au adunat într-un boț de minte. Emergența e un fenomen inventat de mistici, părerea mea e că totul vine din ceva, însă nu neapărat după anumite legi; eu acord hazardului și simțurilor în plus pe care le avem (fără a le fi catalogat sau descoperit chiar) un mare rol în devenire. Dar din momentul în care exist, potențial vorbind am existat întotdeauna, din momentul în care sunt conștient de acest fapt, nu mai accept luarea lucrurilor tale quale. Tot ceea ce scriu este o cumplită obsesie despre rictus, breșă, nemărginire și luciditate. Chiar spun că fericirea mea e luciditatea. Bine, și obsesiile au doza lor de boală; am impresia că obsesia s-a născut din așteptare – și-n așteptare întotdeauna putrezește ceva. De aici sentimentul că obsesia e „bolnavă“ în felul ei.
V-am iubit întotdeauna mult pentru că ați „întins coarda“ mai departe decât credeau suspicioșii, impotenții în materie de metafizică și inteligență.
SUNTEȚI! – nimic mai frumos și mai spre fericirea acestei minunate patrii. Și nu știu de ce o carte ciudată, „Traité du désespoir“ a lui Kierkegaard, mi-amintește mereu de dumneavoastră! Semănați cu acea carte. Cu nebunia ei, cu imensa ei frumusețe, cu luciditatea-i distinsă, cu acel vertij ce te apucă nu mult după lectură, numai că nu e vorba de o cădere ci de o pătrundere în ceva ce mai mult simt decât pot numi; de aceea nu spun că e vorba de opusul căderii; toate distanțele și punctele le gândim dinspre Pământ – eu cred că e o greșeală a tuturor savanților; de aceea îl cred mai degrabă pe Kierkegaard. Nu înseamnă că a crede e totuna cu a accepta. Acceptarea e o chestiune de gust. A crede înseamnă a te implica, a căuta alt drum. Cel puțin așa e la mine.
Sper ca într-o carte de poezie pe care o scriu dintotdeauna, „Lebăda care închide infernul“, să spun profund ceea ce gândesc. Acest spun este impropriu, nu e vorba de numire – deși intenționat multe versuri din textele mele numesc (un poet are nevoie de câteva puncte de siguranță în text; poezia e dincolo de text – la ea se ajunge uitând de tine, desigur nu în sensul obișnuit, nu prin drog sau alte maledicțiuni) – e vorba (ce cuvânt!) de inversarea unghiului din care privesc. Sigur, acum teoretizez cam mult; în mod obişnuit, când scriu, nu-mi propun ceva, asta ar mai lipsi!, nu e rostul poeziei să demonstreze ceva sau să facă pedagogie (cred însă că toată poezia trebuie să aibă un sens moral), pur și simplu intru în concordanță cu ceva, sunt golit și implicat în ceva, mă „eliberez de ceva“ (Eliot zicea bine!). Ortega y Gasset spunea că metafora este cea mai mare putere a omului, învecinându-se cu vrăjitoria și că ar fi un instrument uitat de Dumnezeu înlăuntrul omului. Este foarte interesant de vorbit despre acest lucru, despre această îmbinare a contrariilor; nici nu știm ce mult datorăm omului primitiv înspăimântat! Spaima este zeiţa magiei. Din ea s-a născut adâncimea minții și a ochilor. Trebuie să fii pus într-o imposibilitate, într-o deznădejde, pentru a găsi „fisura“, nu abisul, pentru a intra – prin creier – în relație cu cosmosul. Cosmosul – alt termen grăbit. Dacă Dumnezeu e o suprastructură ce ne-a pierdut din vedere (eu vin în continuarea unui lanț biologic, sunt o verigă; este imposibil ca o ființă cu chip de om, oricâtă putere ar avea, să mai poată ține o socoteală corectă asupra tuturor indivizilor, să mai aibă putere  la o asemenea depărtare de începuturi), ceea ce numim cosmos ar trebui „privit“ cu un ochi mai mare decât Pământul. Atunci am ști ceva.
Mă întreb dacă nu cumva poeții sunt oamenii asupra cărora Dumnezeul invocat nu mai are nicio putere!? Pentru că de unde nevoia și sacrificiul de a reinventa lumea? Dar mă refer la poetul adevărat, nu la condeierul conștiincios, corect și interesat. Poetul adevărat n-are interese, el simte doar că pentru poezie merită să mori însutit. Aș putea spune mai puțin banal aceasta! Cred că dumneavoastră ați putea spune ca nimeni altul acum ce-i un poet și dacă există margini cunoscute! Sau poate că aceasta nici nu trebuie spusă.
Încercați să-mi scrieți ce gândiţi! Sunt de o simplitate și de o reținere îngrozitoare! Aproape nu mă interesează ce se-ntâmplă cu cărțile mele (deși, totuși, mi-e cam silă de așteptarea la care sunt supus de editori în ceea ce privește debutul; m-au publicat mai toate revistele de nenumărate ori, s-a scris despre poezia mea, mi-au dat și o stivă de premii – biete nerozii!, există oameni-scriitori de certă vocație și hotărâre care ar putea să-mi scoată cartea – una dintre ele, „Cinematograful lui iisus“; a doua e „Tratatul de eretică“; dar nu-i de mirare, în veacul ăsta se moare numai de silă, nu de altceva!), dacă sunt iubit, totuși știu că sunt POET și că lumea va fi „pusă pe gânduri“ într-o zi de cărțile mele!
Iertați-mi nerușinarea de a vorbi așa, nu e lipsă de modestie sau spectacol gratuit dat de orgoliu, e doar simțul acela în sine, superior micilor și marilor ipocrizii, acel simț care nu te bâlbâie și nu te face să optezi pentru enșpe vânturi, pentru o cvadrigă de bibilici sau pentru pălăriile din pene de vultur ale unor incompetenți scrobiți.
Și vă vorbesc așa dintr-o imensă iubire și o imensă umilință în fața cuvântului dumneavoastră!
Am să pun în plic și câteva texte ce-mi aparțin! Citindu-le veți gândi mai bine „insolența“ tânărului și devotatului dumneavoastră confrate de nesfârșire! Mi-aș dori să nu vă placă. Ar fi un semn bun! Sau cine știe.
Luna trecută, în „Luceafărul“ (o revistă prost făcută!), un poet de curată limbă română, Cezar Ivănescu, pe care nu-l cunosc personal, a scris despre un manuscris al meu umplându-mă de prolalii, spunând că merită să debutez „strălucitor“ și alte dantele. Nu știu, poate de la munți am învățat să nu-mi placă să fiu prea iubit; eu sunt cumplit de mirat când cineva îmi dă atenție.
Vreau să citesc toate bibliotecile și să scriu tot ce mă vorbește dintr-o depărtare a eului și neînduplecării.
Să-mi scrieți, e îngrozitor când scrii scrisori și nu ți se răspunde! Și vă rog mult și frumos: fiți sănătos, fiți în bucurie și liniște.
Vă sărut durerile și mi le asum!
Curat și plin de prețuire întru dumneavoastră, din munți,

Aurel Dumitrașcu
18 martie 1982

Scrisoare inedită din volumul în curs
de apariție „Opere 2 – Corespondență“

Leave a Reply

Your email address will not be published.