Spitalul Fundeni, 20 aprilie 1989

 

Paia,
Când stau în penumbra din capătul holului, îmi amintesc „Zbor deasupra unui cuib de cuci“. Seara. Bolnavii dorm zi și noapte. Am sentimentul că unii se cred aici în concediu.
Am observat aici și ce reprezintă, de exemplu, telefonul. E cea mai grozavă invenție. Orice pacient simte continuu nevoia de a se duce spre telefon. Acest obiect este profund recuperator, întreține legătura cu lumea. Aici, în special.
Sigur că nu-mi găsesc locul. Poate că mâine îmi vor da drumul să plec. Urmează o endoscopie. N-am mai făcut așa ceva. Până acum, analizele celelalte sunt bune. Ce-o fi însemnând binele într-o lume medicală atât de relativă?!  Splina mi-e mărită. Din cauza oboselii. Vezi, ce-i scrie poetul unei minuni: „Splina mi-e mărită“?! Scandalos, nu?!
N-am încetineală de prozator, nu pot (încă) stăpâni detaliile. Mi-e și lene să descriu o lume monotonă.
Asistenta aceea frumoasă mi-a spus azi că nu-i plac decât filmele indiene și muzica indiană. Ce dezamăgire! A dat de trei ori la medicină. Va mai da. Sunt sigur că nu va reuși. Auzi, „numai filmele indiene“, „numai muzica indiană“. Cât primitivism. O întrebasem, ca scriitor, cum îi gândeşte pe bărbați din moment ce-i vede zilnic în pijamale prin saloanele astea îndurerate. O amuză, zicea! Frica lor o amuză. Da, e un răspuns.
Și Adrian[1] a ajuns aici, azi. Ne-am plimbat pe aleile spitalului ca prin Akademos. Nu te-am întâlnit. Te-am vorbit.
Mi-e foarte dor de cărți. Mi-e dor să stau între ele, să le simt în jurul meu. Multe. Și vii.
Înțeleg absolut loial toată amărăciunea bolnavilor din jur, însă nu am aptitudini de convalescent de cursă lungă.
Mă obosesc aceste zilnice eprubete, pastile, fișe, controale. Parc-aş fi într-un laborator.
Mi-am dorit insistent să aud marea. Nu am reușit s-o aud.
Nu știu ce-mi mai pregătește Dumnezeu. Și nu mai pot citi stând întins aici. Sunt așa de singur!
Să înveți!
Am înțeles că ieri ai aflat unde sunt. Să nu plângi! Să crezi că pot să mă întorc în nord.

 

Aurel

 

*

 

Spitalul Fundeni, 21 aprilie 1989

 

Paio,
Ce haz! Ar fi trebuit să ies de aici azi, dar pentru că doctorul de la endoscopie a întârziat trei ore, nu mi s-a mai putut elibera certificatul de ieșire din spital. Și cum mâine am S.R.L. (!), abia luni voi putea pleca.
E de-a dreptul stupid! Sunt nevoit să mai rămân sechestrat încă două zile.
Câte lucruri aveam de făcut în săptămâna aceasta de spital!
Endoscopia este mutilantă, psihic vorbind. Ar trebui repetată, chipurile, luni dimineața. Voi refuza și voi cere ieșirea. Azi nu a găsit mai nimic suspect. Nici nișa nu a mai apărut. Ceva n-a fost în ordine, totuși. Pentru că la sfârşitul săptămânii trecute m-am simțit destul de rău, destul de slăbit.
Iartă-mă că-ți vorbesc despre asemenea lucruri neplăcute!
Florian[2] mi-a spus la telefon că am o scrisoare. Sigur, nu poate fi decât de la tine. Dar abia luni o voi putea citi. Până atunci mă voi mai amăgi cu o carte a lui Hamsun[3].
Am ajuns în punctul în care sejurul de aici începe să devină stresant. Sper să am puterea să trăiesc mai echilibrat de acum.
Mi-e tot mai silă de spitale. Cel mai des aș prefera să mor, decât să agonizez. Poate că în spitale, întotdeauna, regret că nu sufăr de o boală de inimă. Pot sfârşi așa de simplu! Chiar și în somn.
De fapt nu-mi doresc să mor. Vreau să îmi pot scrie cărțile, să te văd și să mă bucur că pot să-ți fiu apropiat.
Nu-s deloc pot în această zi. Nu mă pot concentra, nu-s profund. Nu sunt decât amărât că nu am putut ieși la prânz.
Până la venirea somnului, am să mă gândesc la tine. E singurul balsam. Ce vei mai fi făcând, Bobocilă dulce?! Abia aștept să te revăd.

 

Aurel
Scrisori inedite din Arhiva „Aurel Dumitrașcu“

 

[1] Adrian Alui Gheorghe – poet și vechi prieten al lui Aurel Dumitrașcu.
[2] Florian Gulimănescu – vechi prieten al lui Aurel Dumitrașcu.
[3] Knut Hamsun (4 august, 1859 –19 februarie, 1952) scriitor norvegian.

Leave a Reply

Your email address will not be published.