Borca, 16 septembrie 1987

 

Draga mea,
Numai epistolele aculturale pot îmbufna un om. Și numai corespondențele liliale sunt inutile. Azi am fost foarte foarte departe, cu copiii, la zmeură. Pe un pârâu îndepărtat, plin de cascade și nostalgii, cu un tractor ce-mi amintea de Vasili Șukșin. Cred că am stat mai mult de șase ore acolo, tehui, privind lumea de sus, într-o bulversantă Tornadă de culori, de mirosuri tomnatice, hăpăind zmeură ca un împielițat. În ultimele zile am tot vrut să-ți scriu. Aș prefera să nu se întrebe nimeni de ce am vrut să-ți scriu. Numai cei care n-au trăit într-un miracol se pot spovedi „bătrâneşte“. De la o vreme, Tinerețea altora pare un afront. Găsesc stupide toate interdicțiile care umplu frumusețea cu pete. Pete negre, desigur, pentru că și telejurnalul ne-a dezvățat să mai vedem amărăciunile și-n alte nuanțe. Nu aștepți scrisoarea aceasta. Oricum, nu acesta este traseul ei în gândurile Tale. Am avut sentimentul, revenit în munți, că e nedrept să ne vorbim atât de frumos cu teamă. Nici tu și nici eu nu suntem în pericol. Pentru că pericolul este dezvățat de bun-simț. În timp ce foarte mulți învață frumusețea doar din cărți, fiind incapabili s-o inventeze singuri sau inventând-o numai în laturile ei frivole, terestre, un dumnezeu pe care nu-l cunosc bine mi-a dăruit puterea sau harul de a întemeia frumusețe. Nu am trecut întâmplător de la „inventeze“ la „întemeia“ în aceeași frază. Pentru că „a inventa“ nu are întotdeauna rezonanța mistică a lui „întemeia“. Bunul tău Aurel nu va trăi de moarte bună. Plânsul „contemporan“ are turme peste tot. Voi repeta: nu sunt oaia care s-a rătăcit de turmă, ci oaia plictisită de turmă. Poemul mă scoate din toate contingențele și din toate caravanseraiurile cu secături. Sunt singur pentru că toți oamenii au pe cineva. Îmi închipui, vai, că nu-i scandalizez decât pe fotoliarzi. Mi-e bine așa. Ești atât de frumoasă, încât numai Biblioteca te poate salva. M-am gândit mult la aceasta. Nu pentru a-ți încurca zilele. Știi bine că respect independența oricărui om și că nu sunt prieten decât cu oamenii de caracter. Sunt nevoit să vorbesc „de mine“ pentru a găsi concordanțe care să nu te obosească. Da, deci, Biblioteca! Elogiindu-ți frumusețea (un avantaj!) mi-am dat seama că nu făceam decât să accentuez pericolul frivolității, o anumită frivolitate. Făcând totul într-o linearitate „școlărească“, riști o prematură catalogare. Ar fi cumplit. Nu te speria, nu am început să fiu îngrijorat. Îți scriu alambicat și pentru că ai tăi (atât de simpatici mie) pot fi scandalizați de orice poveste (a ta) cu mine. Un poet este întotdeauna un pericol, totuși. Mai ales pentru universitari. Acolo unde, la poet, harul suplinește o tonă de conspecte, la un universitar acest fapt deranjează. Sau nu știu. Dar, iată, nu-mi place să mă „ascunzi“. Cine suntem noi?! Două rămășițe galactice localizate într-o țară plină de lozinci și porumb necules. Caii-mei-verzi sunt mai reali decât cei din herghelii. Țin la tine într-un mod aparte, dincolo de conjuncturi, amețeli și teze, dincolo de genealogii și schivnicia-mi a rebours. Am stat multe ore și am împărțit lumea. Îți amintești că am ales deseori aceleași continente, dar peștii nu ne-au fost la fel de pe plac. Ar trebui să citești cărți „interzise“. Numai ele pun aureolă unui spirit real. Am trăit atâţia ani împotriva propriei mele memorii. Uite, sub cireșul din fața casei, în acest septembrie în care iarba e de un verde de-a dreptul tulburător, au ieșit brânduşele. Neverosimile. Eu vreau să le întâlnesc mereu ca pe niște minuni. Eu nu vreau să mi le amintesc. Inventez lumea de fiecare dată. E darul meu pe care-l fac Universului. Mi-e ciudă, vai, atât de ciudă, pe tot ceea ce este aranjat, catalogat, impus, obligatoriu. Mi-e groază de tonul profesoral și suficient. Totul este adunat în dicționare. Numai visele nu. Numai poemul. Tu, între brânduşele pe care le văd pe fereastră, ești din nou nespus de frumoasă. Și poate că nu iubesc frumusețea ta, ci numai ceea ce o înnobilează prin spirit. Nu-mi permit să dau sfaturi, știind eu că numai babele fac una ca asta (și cei care au ratat mult), dar alege întotdeauna o carte acolo unde sunt prea mulți bărbați. Frumusețea ta se va frivoliza cu siguranță dacă nu vei fugi în Bibliotecă. Nu pentru examene, pe care oricum le vei lua cu note maxime, ci pentru că trebuie să nu poți altfel. Câtă noblețe într-un chip de femeie care nu dă o carte pe un bărbat! Sigur, cu un poet este imposibil să te plictisești; pentru că nimeni nu contabilizează atât de rar și de neînsemnat ca poetul. Cred în Dumnezeu din ziua în care mi-am dat seama că într-o lume cu atâţia belferi eu sunt un privilegiat. Dar, dacă l-aș întâlni pe Dumnezeu m-aș feri să-l recunosc, tocmai pentru a nu demonetiza o himeră.
Fotografia cu tine, aceea cu Trandafirul, este demențială. Este una din cele mai tulburătoare images din câte am privit pe lumea aceasta. Nu vreau să spun altceva. Îmi trec prin gând cuvintele lui Barthes dintr-un interviu tipărit și-n „Le grain de la voix“: „Si on veut vraiment parler de la photographie à un niveau sérieux, il faut la mettre en rapport avec la mort. C’est vrai que la photo est un témoin, mais un témoin de ce qui n’est plus.“ O voi lua cu mine toată viața. E unul din cele mai tulburătoare daruri din câte mi-au fost făcute. Îmi va fi atât de greu să nu-ți dedic o carte!
Roagă-i pe ai tăi să nu fie scandalizați de gândurile bune care ne leagă! Există prietenii care supraviețuiesc pentru că se înalță dintr-o profundă nevoie de caracter și noblețe, dintr-o deloc de circumstanță nevoie de iubire și libertate. Sigur, cu condiția ca iubirea să nu fie un sinonim al destrăbălărilor, iar libertatea o paranteză pentru ipocriți. Azi, acolo sus prin munți, am limpezit un izvor, am eliberat un izvor ascuns de bețe și mărăcini, l-am lăsat să se uite la cer și i-am pus numele tău. Mi s-a părut că numai numele tău este frumos în ziua aceasta de septembrie.
Dacă ai tăi consideră nedemne gândurile mele bune pentru tine, nu-mi vor părea mai puțin frumoși. Dar mai cred că știu și ei foarte bine că frumusețea și prietenia ne despart de „morțile anunțate“. Te sărut!
Un Seigneur isolé

 

Aurel

 

P.S. – În TRIBUNA – nr. 37 / 10 septembrie 1987, Adrian Marino conchide, vorbind de „Biblioteca din Nord“: „rareori – în lecturile noastre românești – biblioteca, spațiu calm și livresc prin excelență – atinge astfel de intensități și produce sau localizează emoții mai semnificative și mai grave.“
Scrisori de la Ana Blandiana și Livius Ciocîrlie au vorbit în aceste zile cu gândul meu, cu cartea aceasta a mea.
Aștept cuvintele tale, chiar dacă nu-ți place să scrii scrisori. Uite, citește recentul „Epistolar“ îngrijit de Gabriel Liiceanu (sper c-ai citit „Jurnalul de la Păltiniș“!)! Te-ai convinge că epistola n-a murit și că numai telefonul depersonalizează.

Aurel

 

Scrisoare inedită din Arhiva „Aurel Dumitrașcu“
Din volumul în curs de apariție „Scrisori către Prințesă“

Leave a Reply

Your email address will not be published.