Borca, 17 februarie 1983

 

Bună seara, domnule Nichita!

 

Crapă zeii de frig aici, în munți! Am detestat întotdeauna iarna. Și poate că asta a început de prin clasa a treia, când, ducându-mă la școală, în marginea unei păduri, am dat peste un cerb sfâşiat de lupi. Sângele acela care umpluse omătul m-a despărțit definitiv de confuzia pe care o făceam între puritate și hlamida albă ce se repeta în fiecare timp de după toamnă. Între timp, învăţând miracolul căldurii, am devenit un incurabil meridional. Am sentimentul că femeile au dereglat majoritatea anotimpurilor ce mă bântuiau. Exist prin atât de multe sihăstrii alungate încât mi s-a sugerat să mă gândesc mai mult ce accepție are pentru mine „extazul”. N-am să mă bâlbâi precum misticii germani (sublimarea omului nu realizează identificarea cu o „unică experiență”) încât să pot spune că Dumnezeu nu poate să existe fără mine, dar nici că, precum arabii, „au nom de Dieu, faites ou dites-moi quelque chose”. De ce nu mi-ar rămâne unda aceea de protestantism ce nu poate uita nici o clipă că libertatea se ascunde în sine și că, transfigurând-o, mă „primenesc” cel mai bine. Recunosc totuși că deseori îmi amintesc un pasaj din Coran, cred că din capitolul al doilea, „Vaca”, pasaj ce are darul să mă și amuze la urma urmei: „Craignez le jour où vous retournerez à Dieu, où toute âme sera rétribuée selon ses oeuvres; nul n’y sera lésés.” Aș putea adăuga că mai multă dreptate avea Luther, care spunea că natura lui D-zeu este de a-i exalta pe cei umili. Consolarea ar fi în a te lăsa „prins” de aceste genuflexiuni metafizice (rib’at – după musulmani), de a te îmbăta cu boaba de amiază în care, din trup, nici o picătură de sânge nu picură înspre cer. Știu că gândirea mea e poetică, sistemele mă-ngrozesc prin rigiditatea-le, prin faptul că par a-i obliga pe cei mulți că adevărul poate fi catalogat, contabilizat. Habar n-am ce-i adevărul, habar n-am ce-i poezia, habar n-am ce astru se sprijină de creierul meu, habar n-am dacă cearta dintre două biserici din sat e semn de „joc al naturii”. În seara aceasta, când nu știu de ce sunt prețios fără să vreau, aș putea vorbi de Kierkegaard: le moi habite éternellement notre sens. În pragul vrăjmășiilor ce-mi înduplecă trecutele gânduri, cele de azi mă vorbesc doar pe mine. De bine? De rău? Cred că a gândi e cel mai extraordinar lucru ce se poate întâmpla în această suficiență pe care tare repede o numim lume. Vorbind mult cu dumneavoastră, îmi dau seama, mă opun oricăror ritualuri ce, politizând politețea, ne-ar banaliza. Prefer simplitatea pe care n-o acceptăm imediat. Acum câţiva ani, într-un exces naturist, plecam prea repede de la sinceritate, nebănuind atunci că sinceritatea e o chestiune de limbaj și nu o expresie sufletească. Nu pot crede decât în sinceritate absolută, dar ea ar trebui să ocupe și intimitatea. Nu cred însă că avem curajul întotdeauna de-a ne recunoaște sofisticatele dualități. „Eu sunt altul?” Nu. „Eu sunt în preajma mea”? Nu. „Eu sunt copleșit de mine!” Poate că da. Anaximandros din Milet, invocând materia infinită (apeiron), din care s-ar trage toate și în care s-ar întoarce toate, îmi dă puțin „dreptate” – ce dedesubt ne adună, ne întoarce, apoi ne lasă oricărui drum?! Ar trebui să mă mai gândesc de ce se istovesc toate încet, de ce, de exemplu, într-un spațiu ca cel românesc, „amintirile” noastre sunt păstrate doar de anonimatul folclorului, de acele „ritualuri” pe care le-a cosmicizat o înverșunată sete de pas înainte. Sigur, semnificațiile se stratifică, ele pot fi revizuite. Dar fiecare semnificație este reflexul unei trăiri, fie ea dubitativă, fie ea mesianică, FIINDĂ pur și simplu.
Am tot vorbit de luciditate, de această revizuire perpetuă, și nu știu dacă nu cumva nu făceam decât să mă apăr de tot ceea ce știu că e suspicios în obiecte. Mâine, desigur, vor da peste mine alte gânduri și alte surâsuri, alte mări și alte serenități. Cel mai ciudă mi-e pe oboseală. Conveniențele mă obosesc cel mai mult. În conveniențe includ în primul rând mințile plate ce bâzâie mult uneori, în jurul nostru, împotriva liniștii noastre. Prin liniște înțeleg în mare parte meditație.
Și dacă în veacul nostru se moare mai ales de silă, mi se pare la fel de drept să spun că cei mai mulți poartă doliu fiindcă nu știu să-și răspundă la propriile întrebări. Ei, mulți, se complac. Timpul nu doarme.
Vă rog să vă fie bine și să surâdeţi încrederii!
Toate cele bune din partea mea!
Cu gândul curat, din munți,

 

Aurel Dumitrașcu

 

Scrisoare inedită aflată în Arhiva „Aurel Dumitrașcu“

Leave a Reply

Your email address will not be published.