La vârsta de 19 ani, Aurel Dumitrașcu, un „timid care nu mai iubise cu adevărat“ dar care dădea deja dovadă de același spirit contestatar ce avea să-l definească mai târziu, îi scrie din Sulina, unde se afla în stagiu militar, celebrului Octav Pancu-Iași, destăinuindu-i, cu „exces de amănunte“, povestea sa de dragoste cu Viorica Anton și planurile adolescentine înfiripate dintr-o întâmplare epistolară și desfășurate în Botoșanii lui Eminescu.
Răspunsul primit de la celebrul romancier va sosi prompt, direct, lucid, în cadrul rubricii „Curierul nostru de sâmbătă – De la om la om“. Ce reacție a avut tânărul Aurel Dumitrașcu citind punerea la punct semnată de Octav Pancu-Iași nu știm. Știm doar că, întreaga viață, poetul „ePistolar“ din Sabasa va rămâne credincios ideii că „prin corespondență, se poate ajunge mult mai departe decât la o prietenie“.

Redăm așadar în cele ce urmează, mai ales pentru valoarea documentară a acestuia, savurosul dialog Aurel Dumitrașcu – Octav Pancu-Iași.

 

Fabian ANTON

 

AUREL DUMITRAȘCU, Sulina, Tulcea:
„(…) vă rămăsesem dator cu o scrisoare încă din iulie (…) dar acum vreau să vă scriu despre cu totul altceva și acest totul pornește de la răspunsul dv dat la rubrica «De la om la om» lui Andrei Jean, care vă ruga să-i publicați adresa, pentru că numai astfel, credea el, își mai poate găsi o prietenă. Sunt de acord cu dorința lui, nu însă și cu ideea dv cum că nu puteți crede în prieteniile născute prin corespondență. Dacă-mi permiteți, vreau să vă dovedesc că, prin corespondență, se poate ajunge mult mai departe decât la o prietenie.
Vreau să vă vorbesc despre mine și iubirea mea, singura și marea mea iubire, pe care am cunoscut-o prin corespondență. O cheamă Viorica și e botoșeneancă (scuzați-mi excesul de amănunte) și acum aproape 4 ani mi-a luat adresa dintr-o revistă cu gândul de a deveni prieteni.
Întâmplarea a făcut să fim amândoi de o sinceritate totală, naivă poate, să ne potrivim în idei și concepții. Eu eram un timid, nu mai iubisem cu adevărat, cel mult admirasem câteva fete (…) Cu Viorica nu ne văzusem nici măcar în fotografii, când deja ne scriam că nu putem trăi unul fără altul. Ne iubeam sufletește și aceasta era și este pentru noi o iubire mult mai sigură și adevărată decât cea după ochi, frumoși, ca să zic așa. Când ne-am trimis pozele, a fost fantastic. Ne plăceam foarte mult. Gândul de a mă întâlni cu ea mă obseda. În tot ce făceam, o vedeam pe ea care mă chema și eu o chemam spre mine. Ne-am întâlnit în Botoșanii lui Eminescu și câteva zile am trăit între vis și realitate. Era primăvară și noi eram nebuni de fericire. Totul pornise de la inspirația ei de-a îmi scrie mie, alegându-mă dintr-un mare număr de alte adrese. Eram uluiți de imensul noroc ce ne ieșise în cale. Azi iubirea noastră continuă, e mai frumoasă, și după ce termin armata și intru la facultate ne vom căsători sigur, o doresc fericită și numai văzând-o pe ea fericită voi fi și eu fericit. Am pornit, așadar, de la o adresă întâmplătoare și am ajuns să nu ne mai putem despărți. Iată de ce nu sunt de acord cu ideea exprimată de dv, idee care ar putea fi particulară, dar nu generală, fapt dovedit de cazul meu și sunt sigur că nu numai al meu (…) Și eu contest înființarea unor rubrici de anunțuri matrimoniale, dar logic vorbind, uneori sunt necesare și acestea, pentru că în ultimă instanță nu îți poți găsi ușor o iubită, singurătatea te face să cauți în tot felul și e bine să apelezi și la o asemenea rubrică pentru a găsi (…)“

 

Nu-s tipicar, nutresc speranța că nu-s, dar o să mă folosesc de dreptul meu de apărare, încercând să-ți analizez punct cu punct scrisoarea. Începi prin a nu fi de acord cu mine că-mi permit să nu cred în prieteniile născute prin corespondență. Nu mă sfiesc să persist în încăpăţânarea de a nu crede „în principiu“, viața dezvățându-mă de sentințe exhaustive. Lipsit de originalitate și incapabil să dau eu o nouă și uimitoare definiție a prieteniei, mă văd nevoit să mă adresez unui bun dicționar – cel de etică pentru tineret – și să-ți citesc de acolo ce se înțelege azi, la noi, despre această „formă a relațiilor personale“ la care subscriu fără rezerve: „prietenia (…) apare în relațiile de conviețuire, în activitățile desfășurate în comun etc. și se bazează pe cunoaștere reciprocă, încredere, stimă și devotament“. Firește, geneza acestor relații de conviețuire poate fi o corespondență între doi oameni, ea poate declanșa ideea de a se cunoaște și, plecând de la această cunoaștere, să învestească în legătura lor încredere, stimă, devotament, dar rolul corespondenței este aici nesemnificativ, greutatea cade pe spinarea încrederii reciproce, stimei, devotamentului. Poți să-ți aprinzi țigara în zeci de feluri: folosind chibritul, bricheta, cerând foc de la alt fumător etc. și nu te oprește nimeni s-o faci și frecând două lemne până încep să fumege. Ei bine, nu din asta o să ne certăm noi: că mie soluția cu frecatul lemnelor mi se pare a fi ultima și cea mai plină de risc, iar tu apelezi la ea cu seninătate. După primul paragraf al scrisorii, treci însă imediat de la prietenie la iubire, ceea ce în relațiile dintre doi oameni înseamnă nițeluș mai mult, deși în iubire este integrat și sentimentul de prietenie, iubirea neputând fi concepută nici ea fără cunoaștere, stimă, încredere, devotament. Scrii: „Cu Viorica nu ne văzusem nici măcar în fotografii, când deja ne scriam că nu putem trăi unul fără altul“. E foarte frumos, e foarte romantic ce vă scriați, dar dă-mi voie să observ în cuvintele voastre o doză de exaltare, firească la această vârstă, firească probabil și la alte vârste, însă ca orice exaltare decolând de pe terenul adevărului și al argumentelor. Continui: „Când ne-am trimis pozele, a fost fantastic. Ne iubeam foarte mult“. N-ai vrea să admiți că s-ar fi putut, în egală măsură, să vă fi plăcut mai puțin sau deloc și totul s-ar fi terminat cu o telegramă: „Constatat putem trăi unul fără altul. Stop.“? Și mai departe: „Totul (adică „nebunia de fericire”, o.p.-i) pornise de la inspirația ei de a-mi scrie mie, alegându-mă dintr-un mare număr de alte adrese“. Nu contest rolul inspirației, mă bucur că în viața voastră ea a fost salutară, eu însă, fire prea puțin poetică, nu pot să nu văd în această inspirație de a alege și ceva ţinând de loterie. Dacă într-o bună zi mi-ar trăzni prin minte să mă adresez semenilor cu apelativul „Cunoașteți-vă prin corespondență, mare ocazie de a înnoda prietenii!“ mi-ar suna ca reclama „Jucați la «Loto», numai cine nu joacă nu câştigă!“ În sfârşit, trecând peste faptul că te contrazici, amendând înființarea unor rubrici de anunțuri matrimoniale, ca apoi, „logic vorbind“, să spui că „uneori sunt necesare și acestea“, să-ți împărtășesc punctul meu de vedere și în această privință. Atari rubrici nu apar nu pentru că ar fi cineva împotriva adevărului că „singurătatea te face să cauți în tot felul“, ci pentru că a căuta chiar „în tot felul” înjghebarea unui cămin nu face casă bună cu principiile noastre morale despre familie, principii care refuză hazardul într-o problemă atât de gingașă. Poți trage la loz în plic bani, automobile, mașini de spălat și de cusut, poți avea chiar infinita satisfacție de a te blagoslovi norocul cu un minunat bibelou „Ilie-Prono-sport”, dar nu-ți poți câştiga în același fel partenerul de viață și, mai cu seamă, de o viață. În ce te privește, toată fericirea! În ce mă privește, deși admit excepțiile, mi se pare un paradox că ele confirmă regula. Am văzut chiar azi dimineață, deci în ianuarie, nu în iunie, pe o stradă bucureșteană, Gh. Popescu, un măr cu fructe. Toamna lungă l-a înflorit și iarna aceasta mediteraneană l-a făcut să-și ducă fructele la maturitate. Nostimă curiozitate. Dar atât. Restul milioanelor de meri vor înflori la primăvară. Evident, dacă n-o să le atragi tu atenția că nu ești de acord cu ei!

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.