În Arhiva „Aurel Dumitrașcu“, se păstrează, pe lângă numeroase manuscrise și dactilograme cuprinzând poemele, și o serie de jurnale inedite scrise pe caiete mari, studențești. Recuperarea acestora a fost pentru noi prioritară, mai ales că, din punct de vedere cronologic, vorbim de primele jurnale (perioada 1974 – 1978) ale poetului Aurel Dumitrașcu. Din fericire, majoritatea acestor însemnări s-au păstrat în condiții excelente și, mulțumită domnului Ionel Dumitrașcu, fratele poetului, vor fi publicate, în curând, în volum. Până atunci însă, oferim cititorilor noștri, în exclusivitate, ample fragmente din jurnalele anului 1977, însemnări făcute pe când Aurel Dumitrașcu nici nu împlinise 22 de ani.

 

Fabian ANTON

 

CUIE BĂTUTE PE CRUCE
Jurnal 1977

Borca, 4 august 1977

 

ÎNTÂMPLARE
(COPILĂRIE)

 

Se gândi. Când era mic, un vecin de aceeași vârstă a dat foc unei clăi de fân voind să-și aprindă o țigară. Tatăl său spuse: „Îi tai capul când vine acasă.“
Noi, ceilalți puști, așteptam să-l vedem pe Costel venind la joacă fără cap.

 

– A munci înseamnă de fapt a nu te simți vinovat.

 

București, 12 august 1977

 

– Ca să nu se piardă discursul liric [scris] fără titluri; confesiuni; lungi.

 

Borca, 18 august 1977

 

– Să nu uit „stilul“ Dianei Wakoski.

– Ce-ar fi să-mi intitulez prozele așa: „Duțu“, „Ana“ și numai nume de femei sau bărbați!?

– Despre iarbă: – oamenii fac cârdei
printre …………. ei
să n-o calce,
să nu-i sugrume vreun fiu,
oamenii-și ating …
de iarbă

– În stilul Dianei W. pot vorbi de „Valea mea“… de Nordul meu, de cerbi, iarbă, de case dărăpănate, de tei și bureți, de dumbravnic

Pentru „Manifest pentru ap[ărarea] ierbii“

 

Pentru proze
Conf[orm] Stig[1] – Diogene: Tata moare; mama nu respectă aceasta, fiul iubește tatăl pentru setea de cărți moștenită; sport; scris; călătorii și discuții pe marginea lucrurilor, filosofie; cugetări; totul aparte.

 

29 august 1977

 

Bună ziua! Revin! Sunt liniștit. Poate că numai liniștit neadevărurile îmi par adevăruri. Dar acu, repet, sunt liniștit. Iertați-mi unele epistole! Sunt perioade dificile. Toți oamenii care-și pun multe întrebări și trăiesc cinstiți au perioade dificile. Adică nedrepte. Am impresia că atunci când sunt liniștit scriu mai bine, deşi mediile ostile m-au sensibilizat mereu, ducându-mă-n arăturile unor creații fericite, adică bune. Îmi pare rău când vă dezamăgesc. Cred că sufăr chiar. Vă dezamăgesc prea des. Multe din poemele mele (chiar din anii trecuți) îmi par deseori mult mai bune decât unele publicate unora prin revistele literare. Nu știu de ce sunt mereu nemulțumit de mine. Un poem de acum o lună îmi pare vechi, străin, mi se pare că nu mă definește. Sunt camusian. Îmi trăiesc clipa. De aceea cred că două clipe ale existenței mele nu pot semăna niciodată, deşi există multă armonie în ideile mele. Și sunt singur. V-am spus deseori că-s singur. Niciun creator nu există prin apropiere. Pictori da. Dar nu poeți. Poate corespondența cu Stratan și Patrel Berceanu să mă salveze. Voi sta un an în munți. Poate că toți cei care scriu sunt inegali dar un om care există doar prin POEZIE (și ARTĂ în general) este ușor de recunoscut, este simțit în acest miez. Aș vrea să-l cunosc pe Adrian Alui Gheorghe. Nu-i cunosc însă adresa. Un cenaclu mi-ar face bine, chiar dacă s-ar numit „Jean Bart“ din Sulina. Ador singurătatea, dar iubesc prea mult oamenii ca să pot trăi fără ei. A comunica înseamnă a fi viu, a nu semăna cu pietrele.
Să nu mă aruncați la coș niciodată. Poate că merit o soartă mai bună!

 

18 septembrie 1977

 

În autobuz, spre Piatra Neamț (în Pârâul Pintei)

 

– Nu mint. Ce-aș avea de ascuns?! Că-s ca toți oamenii?!
– Eu nu voi spune niciodată „O femeie este un fluture cap de mort“
– Iubirea noastră nu trebuie să ne intereseze mai mult decât fericirea lumii.

 

Borca, 3 octombrie 1977

 

– Atâta timp cât există un domeniu al posibilităților nu are rost să credem în imposibil.
– Orice lucru asupra căruia nu se mai poate interveni este un lucru sfânt. De exemplu orbii. Omul fără o mână. Ciotul rămas.

 

28 octombrie 1977

 

Dintr-o scrisoare către Lămâița Albu:
„Era la sfârşitul lui 1975. O toamnă sticloasă ca o oglindă spartă de capriciile unei femei care suferă de narcisism, se lăsase în Sud. Nu-mi plăcea cazarma, nici patul puștii, nici țeava puștii, nici cei care se credeau imperatori.“
„Trăiesc prin amintiri, ele-mi definesc prezentul chiar, deși-s camusian.“
„Trecerea timpului înseamnă acumulare.“
„Ploaia e înțeleasă de toți prin… furt. Adică toți când spun «ploaie» trec pe sub aripile lui Bacovia. Ploaia e poate zeița meditației și, în orice caz, o iubire a tuturor romanticilor puri. Eu cred în romantism.“
„Eu nu cred în perfecțiune, ba chiar nici în atingerea ei. Sau poate că nici nu vreau să mă gândesc la perfecțiune când știu că fiecare lucru frumos și bun are totuși o vină. Măcar vina de a exista, de a exaspera sau încânta, dar o vină.“
„Cred în sărut ca într-o punte a păcii.“
„…cred mult în ce rămâne aparent veșnic.“
„Eu nu obișnuiesc să privesc stelele. Nu-s un… cosmic. În orice caz nu mi se pare romantic să privești stelele ci golul dintre ele și, mai ales, cerul fără stele, cu nori mai degrabă sau înăbușit de albastru ceruleum. Poate că nu-mi plac stelele și fiindcă au ceva burghez sau ieftin: strălucesc.“
„Dar care artist a știut vreodată foarte bine ce vrea?!“
„…deseori meschinăria e-n spatele celor mai surâzătoare chipuri.“
„Că te contrazici nu e rău. Așa îți capeți echilibrul. Dacă n-ai fi conștientă de contrazicerile tale ar însemna că nu e prea bine, sau să minți. Dar un om care se teme pentru că se contrazice e un pur, e un om minunat.“
„Nu cred în vise, dar cele frumoase mă bucură.“
„…trăim pentru a da totuși un sens «chinului» de a exista.“
„…urăsc pentru că așa pot apăra ce e frumos.“
„Îi iubesc [pe oameni] pentru că voi crede mereu că iubindu-i îi fac mai buni.“

 

31 octombrie 1977

 

– Oh, timpul tău
în infinitul meu se pierde.

 

6 noiembrie 1977

 

Dintr-o scrisoare către Viorica Anton:
„În fine, toți ajungem la ghilotină.
Ghilotina = moarte.
Clipa contează.
Hotărât lucru nu mă-nțelegi. Sunt bolnav de poezie. Oricât de realiste ar fi părerile tale despre poezie și fericirea pe care ți-o poate da poezia[2] nu pot fi nicio clipă de acord cu tine, ba chiar mă întunecă ce spui despre poezie. Știi, draga mea, eu cred acum mai mult în POEZIE decât în om. Am văzut destui oameni meschini. Poezii meschine n-am „văzut“. Ele sunt (dacă sunt) ucise din fașă. În timp ce oamenii (unii) sunt lăsați să se manifeste chiar dacă-s brute. Dacă eu aș fi condamnat la moarte, cu siguranță că nu poezia m-ar condamna ci niște oameni. Fac abstracție de vină. Fiecare om e o vină. Așa că vorbesc despre om și despre poezie. Scriu pentru OM nu pentru neoameni. Nu mă interesează dacă poemele mele nu vor plăcea unor nerozi pentru că sunt sigur că, de multe ori, poezia nu place nici celor mai puțin nerozi. Dar aceștia sunt seci. Trăiesc în cuvânt, în metaforă. Poezia e ce am mai scump totuși. Niciodată nu voi obosi de poezie pentru că trăiesc cinstit prin și pentru ea… Nu m-am gândit vreo clipă (cum zici tu) să scriu izolându-mă. Sunt comunist, nu un medieval trubadur.“
„…fii convinsă că de la un om poți primi și lucruri urâte, false, ceea ce niciodată nu se va întâmpla în cazul poeziei.
Fii convinsă: chiar izolat n-aș renunța la scris. De ce? Pentru că aș spera în ziua când voi putea duce oamenilor o nouă experiență poetică: singurătatea obligată, zbuciumul singurătății.“
„Puritatea poeziei nu poate fi egalată de orice și, cu atât mai puțin, de oameni, chiar de creatorii poeziei. Imperfecțiunea omului e arhicunoscută. Despre poezie se știe că reprezintă ce a fost și ce este mai pur și frumos în sufletul unui om. Lasă-mă să cred în sufletul poeziei și mai puțin în sufletul oamenilor. Îi iubesc enorm, iubirea lor îmi face bine, e drept, dar mi-e profund indiferent dacă-s iubit sau nu. Asta nu înseamnă că-s un străin. Poate doar că-s eu tot timpul.“
„Nu știu, dar poezia nu e pentru mine un scop în ceea ce privește o eventuală ierarhizare. Poezia e viața mea. Pot să crăp mâine. Dar POEZIA e cel mai frumos și mai adevărat lucru pe care-l pot oferi oamenilor, pentru care trăiesc, cât trăiesc.
Eu cred totuși că se poate trăi și cu iluzii. Știi, a-ți face iluzii înseamnă a spera. Și se spune că oamenii n-ar putea trăi dacă n-ar spera. Eu cred în aceasta. Cred pentru că mă privesc pe mine însumi.“
„Eu am fost mereu un zburător și cu siguranță că-mi fac planuri fiindcă știu că-n momentul contactului cu realitatea se prăbușesc. Dreptul de a visa nu e un lucru de condamnat.“

 

14 noiembrie 1977

– Fiecare țăran e născut din lut.
Țăranii par fii ai lutului.

 

– Fiecare român e fiul unei doine,
al unei balade

 

– Înainte de realizare există acumulare.
Orice nou „fenomen“ este o continuare a altui „fenomen“.
Nu poți scrie în planul artei dacă nu ai venit în contact cu arta. Artă nu înseamnă platitudine. Arta e zbor. Aici granițele sunt himere în care, de fapt, nu crede nimeni sau, mai bine zis, la care nu se gândeşte nimeni.

 

[1] Stig Dagerman (5 oct. 1923, Älvkarleby, Suedia – 4 nov. 1954, Enebyberg, Suedia) romancier și dramaturg existențialist. Puternic influențat de William Faulkner, Franz Kafka și de Eyvind Johnson.
[2] Ea spusese: „…eu cred că am dreptate că un om îți dă mai multe decât poezia“, „…dacă cineva ar fi bolnav, poezia la ce i-ar ajuta?“

Leave a Reply

Your email address will not be published.