În Arhiva „Aurel Dumitrașcu“ se păstrează, recuperate recent, majoritatea celebrelor „40 de scrisori de înțelepciune“ pe care poetul Aurel Dumitrașcu le trimisese prietenei sale Tudorița Gavril. Epistolele, extrem de importante, nu fac parte din seria de „corespondență cotidiană“ care a apărut, într-o ediție destul de ciuntită, în urmă cu șase ani, la editura Muzeului Literaturii din București sub titlul „Scrisori către T.“, fiind gîndite ca un adevărat epistolar duhovnicesc menit să salveze ce se mai putea salva din sufletele unor tineri îndrăgostiți. O spune, de altfel, chiar Aurel Dumitrașcu, într-o însemnare de jurnal datată 3 octombrie 1983: „Îi vei scrie patruzeci de scrisori. Jour à jour. Dacă patruzeci de doze de înţelepciune n-o salvează şi nu te salvează, va trebui să te sinucizi. Pentru că, simţi, după atâta timp n-ai mai putea continua.“ 
Pînă la publicarea în volum a acestei fabuloase corespondențe, oferim cititorilor o epistolă expediată în urmă cu 38 de ani, chiar într-un 31 octombrie.

 

Fabian ANTON

 

40 DE SCRISORI DE ÎNȚELEPCIUNE
Epistola 26

 

De aici, din camera mea, îl văd pe nepotu’ pe geam. A adunat frunze multe, a făcut un castel din frunze. Vorbeşte singur şi se roteşte în jurul acelui castel de frunze. Şi zice: „la, la!”. Castelul lui de frunze seamănă cu viaţa mea şi a ta de acum. Şi ne-nvârtim în jurul propriei noastre vieţi, şi zicem: „la, la!”, şi vorbim singuri precum nepotu’ în jurul castelului de frunze. La noapte va bate vântul şi castelul lui de frunze se va risipi. Şi va fi o nouă zi. Şi poate că el va înălţa din nou acel castel de frunze şi vântul îl va risipi din nou. Într-o zi nu va mai înălţa acel castel de frunze. Noi, într-o zi, vom rămâne fără de viaţa noastră.
Eu n-aș vrea deloc să se-ntâmple una ca asta!
Mă culc și mă trezesc dăruindu-ți tot ce am frumos în gând și în inimă. Nu trebuie să te culci și să te trezești simțind și tu la fel pentru mine. Dar ți-am mai spus că aș fi cumplit de fericit să mă știu iubit de tine. Tu ești un om. Eu sunt un om. În aritmetică, unu şi cu unu fac doi. În poezie şi în viaţă, unu şi cu unu nu fac aproape niciodată doi. De exemplu, în viaţă, unu şi cu unu pot să facă nimic. Cel mai frumos e atunci când unul şi cu unul fac unul în viaţă. Atunci viaţa este reală pentru că are forma celui mai serios lucru: forma iubirii. Iubirea nu e niciodată o descătuşare animalică. Iubirea este o prietenie fără limite, o  ardere de tot, o sinceritate ce nu suportă niciodată vreo minciună. Viaţa, ca şi poezia, este irepetabilă.
În poezie, unu şi cu unu nu fac niciodată doi. Nu vor să facă doi. În asta stă „superioritatea” poeziei, acest al şaselea simţ: în faptul că unu şi cu unu fac o lume sau un univers.
Ziua în care te-am ascultat a fost fără doar și poate una din cele mai frumoase zile din viața mea. A fost atât de frumos în acea primă zi, încât merită să fie mereu prima zi. Eu iubesc întotdeauna timpul prezent. Dacă prezentul e un timp idiot, înseamnă că şi viaţa mea e idioată. Foarte mulţi trăiesc din amintiri şi-s la fel de proşti ca şi cei care trăiesc doar pentru viitor. Sigur, orice  om adună un timp de amintiri alese, dar nu amintirile fac viaţa unui om, amintirile sunt doar un decor, ce mai!
Viitorul este un timp viclean prin definiţie, aşa că nu merită să te dai vicleniei. Prezentul, numai el, ştie ce e cu noi, numai prezentul e viaţă adevărată. „Încăpăţânarea“ mea de a ne face împreună prezentul fericit nu e un moft, nu e o glumă. Eu știu foarte bine, dulce T., că trăim o singură dată și că este inadmisibil să trăim împotriva vieții noastre, deci a prezentului. Ți-am spus de multe ori că ar trebui să mă crezi orbește, fiindcă nu ai regreta niciodată, absolut niciodată nu ai avea sentimentul că te mint, că mă joc cu sufletul tău, cu anii tăi, cu bucuriile tale. Dar e nevoie de încredere, de tare multă încredere. Apoi, nu-mi vine să cred că n-ai înțeles din tot ce-ai citit până la această vârstă că poeții sunt mai profunzi chiar și decât filozofii, că poeții au întotdeauna dreptate până la urmă, având ei acel suflet de florar, de risipitor a tot ce au minunat în sufletele oamenilor. Dumnezeul românilor e un poet, nu altcineva. Eminescu este inima acestei ţări. Noi toţi ceilalţi poeţi suntem raze ale acestei inimi.
De foarte multe ori îmi doresc să fiu eu Tudorița! Și tu să fii în locul meu. Pentru că, dacă aș fi Tudorița, aș ști ce important în viața mea este celălalt, Aurelul. Habar n-am ce vrei tu de la viața ta, de la prezentul tău! Ar trebui să știi ce vrei. Și, cum trăim o singură dată, ar trebui să vrei mult. Și acest mult ce ar însemna?! Despărțirea de mine?! Nu cred. Ar fi o imensă greșeală. Mi-am dorit mereu să gândeşti puțin superior tot ce ne leagă, nu cu ochii unei sătence; și într-un timp îmi vorbeai și confirmai că nu ai prejudecăți, că „filozofia“ satului te scoate din sărite, că simți ce deosebire mare există între mărunțișurile satului și minunile pe care începusei să le simți prin apropierea de anumite cărți, prin meditarea asupra unor lucruri deosebite spre care ți-am îndreptat atenția!!?
Nu voi sfârşi să cred că vei ști să te smulgi din acele încă mici mlaștini care te urâţesc (și eu aveam aceste mlaștini la vârsta ta, dar am vrut să ies din ele cu orice preț: și am ieșit alegându-i numai pe cei deosebiți) și că vei avea tupeul de a trăi de partea adevăratei Frumuseți. Citește-mi întotdeauna cuvintele cu siguranța că-ți vorbesc cu cea mai curată intenție, că te doresc fericită și învingătoare!
Până și piedicile pe care ni le pun „alții“ sunt semn că trăim o mare prietenie, că ea-i face uneori invidioși chiar și pe cei care par a ne fi foarte apropiați.
Vezi, dulce T., eu îți spun foarte multe lucruri serioase în epistolele mele! Dar am omis să spun că nu trebuie să refuzi jocurile vârstei tale. Adică, vreau să spun, nu alege o îngândurare în defavoarea, să zicem, unui fotbal, a unui joc de cărți sau orice alt joc. Trăiește intens ceea ce e bucurie a timpului tău de acum! Bucură-te de toate minunățiile pe care zeii nu ni le pot da!
Îți spuneam că Ileana[1] nu-mi mai scrie, că e „supărată“. Să facă așa cum dorește! Dar mi-am amintit în după-amiaza aceasta zilele verii lui 1982, atunci când mă vizitați foarte des. Ce bune prietene erați! Știam atunci și că vă veți îndrăgosti rău de mine și că de aici va porni o oarecare răceală între voi. Dar am vrut mereu să nu vă depărtați una de cealaltă și am căutat să vă readun. Știu că nici tu și nici ea n-ați vrut niciodată să vă despărțiți. La fel, știu că veți redeveni mari prietene. Ea, pot jura, nu ți-a purtat niciodată pică, deși, era omenește, uneori aș fi vrut să stau și cu ea mai mult.
Mă opresc însă la altceva acum, la ceea ce face destinul și alte lucruri cu voi. În primul rând, nu tu ești vinovată că n-ai putut merge la școală mai departe. Dar nici ai tăi. Așa a fost să fie. Bun. Trecem peste această bifurcare. Tu la Borca, Ileana la Piatra Neamț.
Ea, ambițioasă, observ că-și alege numai anumiți prieteni (fiind sigură că eu țin la ea, observi, își permite și să se „supere“!); tu, aici, neavând prea mulți oameni deosebiți de ales, accepți orice. Nu mă refer la cineva anume, ci în general. Vezi că și eu accept fel de fel de companii aici, dar pe moment, descotorosindu-mă repede de toți cei care sunt de o banalitate cumplită – chiar dacă în aparență par tare „importanți“. Aparențe! Am o stimă deosebită pentru oamenii deștepți, culți. Toată viața sunt de partea lor. Am imensă încredere în tine; și vreau să-i alegi numai pe cei deștepți.
Vreau să spun că și pe mine…
Ești nespus de simpatică (hemskt rar – cum ar zice suedezii!) atunci când mergi de mână cu puștiul acela blond, plăcut! Ai gust!
Vreau să fii o femeie distinsă! Vreau să fac pentru tine o grămadă de lucruri frumoase care te-ar scoate pentru totdeauna din conjuncturi banale, mărunte, jenante. Mereu îmi doresc să-ți dai seama de acest lucru. Te iubesc mult de tot, relațiile dintre noi s-au statornicit pe tare multă simpatie, pe multă frumusețe, cred că și de aceea nu-mi vine să cred că ți-ar fi silă de mine (deși e prea mult spus, orice-ar fi!). Mi-amintesc uneori câtă dăruire puneai în fiecare sărut! Eram fericiți! Dar mi-e ciudă pe orice trecut care face în ciudă prezentului. Trecutul este un sinonim al morţii. Viitorul este sinonimul nesiguranţei (și ce dracu’ mai este sigur pe o planetă de bombe?!). Numai prezentul este real. De aceea nu trebuie să fie oricum. De aceea, pentru a câta oară?!, doresc să alegi prezentul bun-rău fiindcă el poate fi mereu BUN.
Ton père poate fi și gelos pe faptul că vă iubesc așa mult! Se întâmplă în cazul alcoolicilor. Mon père era la fel. Știu bine. Și cunosc și destule alte cazuri. De ce să nu ai curajul iubirii?! De ce să nu ai curajul de a trăi fericită?! Aproape e anormal ce spun. Pentru că nici măcar curaj nu ți-ar trebui pentru a fi fericită, pentru a te bucura de toată iubirea și toată generozitatea sufletului meu.
Te pot învăța tare multe lucruri frumoase!
De aceea, uneori aș vrea să fiu Tudorița și tu să fii Aurel, ca să mă pot bucura de ce m-ai putea învăța fiind Aurel.
Nu vreau să-mi mai scrii dacă ai de spus doar că nu știu ce intenționez, că-ți fac reproșuri etc. Reține ceea ce este miez între noi: imensa dragoste ce ți-o port!
De ce să reții mărunțișuri când ele-s rezultatul unor neînțelegeri prostești, de moment!?
Buna ta mamă îmi povestea despre acel călugăr și ton père. Ca și acel călugăr despre ton père, eu voi crede într-o zi despre tine că m-am înșelat, că nu erai un înger?!? Nu are rost să-ți spun cât de dureros ar fi!
Azi te-ntrebam lucruri normale, „simple“, și tot nu-mi răspundeai! Te-am rugat să reciteşti ce-ți scriu în aceste scrisori, te rog să o faci! Tu știi, de exemplu, că de când îți scriu ție nu-i mai scriu nimănui aproape (exceptând scrisorile oficiale, banale!), că nu pot să-i mai scriu nimănui, că sunt zile în șir în care nu pot așterne pe hârtie niciun alt cuvânt?!
Ce bine ai face să mă crezi mai mult, nu să crezi că „fac pe deșteptu’“! Vei vedea într-o zi că aveam dreptate. Chiar și dacă voi crăpa, ai să-ți dai seama că aveam dreptate. Deși, vorba unui scriitor, „dreptatea este a celui care moare cât mai târziu“.
Îți scriu la lumina lămpii. Nu mai suport mirosul de gaz, m-am… modernizat! Și când mă gândesc că mulți ani de școală mi i-am petrecut la lumina lămpii, chiar și în sălile de clasă!
Fugeam însă des de acasă, seara, la film. Am văzut câteva mii de filme; dacă aș pune cap la cap orele în care am privit filme, mai mult ca sigur că s-ar face câteva luni de vizionări continue. Cinematograful a fost prima mea mare fascinație, prima iubire. Poezia e mai mult decât o fascinație. E viața mea. Eram foarte timid, dar cred că aș fi putut face lucruri deosebite în teatru, ca actor. Când eram de vârsta ta jucam în tot felul de piese, profesorii contau pe inteligența mea scenică. Lucrul nu ieșea rău. Cei de la liceu îmi ziceau „actorul“ sau „prințul“, după un rol frumos din „Prințesa Turandot“[2]. Dar jucasem și Tom Sawyer al lui Mark Twain, și „Motanul încălțat“, și „Albă ca zăpada și cei șapte pitici“. Poezii nu prea spuneam, chiar dacă citeam multe și cu glas tare. Mi-amintesc seri în care stăteam în pat și cântam toate textele pe care le aveam în niște caiete. N-aveam o voce grozavă (ca a ta, de exemplu), dar mi se părea atât de important că-mi place să cânt, că știu acele texte pe de rost. Citeam foarte multe cărți istorice. În acest sens am avut fler. Numai citind bine istoria îți poți da seama de ceea ce se mai poate întâmpla în timp. Și-mi amintesc că întotdeauna am căutat prezența oamenilor care știau multe, care spuneau lucruri interesante. Ei nu mă prea luau în seamă, dar mă stimau că sunt interesat, că nu fug de… deșteptăciune. Voiam să știu tot și să fac totul. Numai munca fizică nu-mi plăcea! Și, nu știu de ce, nici ițarii nu-mi plăceau. Cred că de aceea n-am învățat niciodată să dansez dansuri populare românești, deși-s foarte frumoase. Trăiam în munți dar voiam să mă civilizez, să nu poată spune nimeni vreodată că aș fi prost. E tare rușinos să creadă cineva că ești prost. Numai proștii nu-și dau seama de aceasta. Culmea e că proștii se și cred deștepți! Dar cine-i ia în seamă?! Doar cei care le seamănă.
Confucius spunea: „Orice lucru are frumusețea lui, dar nu oricine o vede“. Iar Schiller, autorul piesei „Don Carlos“, spunea: „Chiar și zeii luptă în zadar cu prostia.“
În ceea ce privește drumurile spre casa mea, acum când ton père se simte mai mult stăpânul tău decât binefăcătorul tău: dacă-ți dai seama că vrei tu să vii, că în preajma mea nu ai niciodată de pierdut, vei ști cum să vii, când să vii. Ar fi jenant să te tot invit dar tu să nu simți că e foarte frumos să vii. Nu regret absolut nimic din ce ne leagă, din tot ce am încercat și încerc să fac pentru binele tău, pentru a te ști mulțumită, bucuroasă. Am fost și sunt în fiecare zi fericit când pot să-ți umplu sufletul cu un gând bun, cu un lucru frumos, chiar dacă tu pari a nu-ți da seama întotdeauna de aceasta.
Iubirea cu care te învălui e mai mare decât orice iubire! În sinea mea sunt tare mândru că pot iubi atât de mult și frumos, atât de curat.
Mi-e dor de vocea ta, de cântecele tale, aproape nu e zi în care să nu sper că ai să te-ntorci și ai să-mi cânţi, că nu vei da grandoarea frumuseţii ce ne leagă pe amăgiri naive, de două parale.
Într-o zi gândisem, scriindu-ți, că greșesc spunându-ţi atât de multe, că-s prea atent cu tine. Dar nu! Dacă tu ești surdă la unele lucruri frumoase, nu înseamnă că eu nu le aud. Se poate spune și invers.
Asta e a douăzeci și șasea zi de înțelepciune.
Mijlocul lunii noiembrie va închide viața noastră cu bucurie. Sau cu amărăciune. Dar te voi iubi tot timpul. Și voi face așa chiar dacă pentru tine iubirea nu mai înseamnă nimic.
Însă îmi va fi greu să te văd piatră printre pietre. Voiam și vreau să fii altceva: un învingător printre învingători, o frumusețe printre frumuseți, adică un OM între OAMENI.
Noapte bună! Vreau să văd serialul „Rebecca“[3], după Daphne du Muriel.

 

Aurel
Borca, 31 octombrie 1983

 

P.S. – Îți pun în acest plic și o scrisoare de pe 18 octombrie. O scrisesem. Nu ți-am trimis-o. Dar de ce să n-o citești?!

 

Aurel

 

[1] Ileana Budăi – elevă a lui Aurel Dumitrașcu.
[2] „Prințesa Turandot“, piesă de Carlo Gozzi ce are la bază un basm intâlnit încă din secolul al Xll–lea, în Azerbaidjan, basm preluat și tradus apoi în persană și introdus în colecția „O mie și una de zile“ de orientalistul Francois Petis de la Croix în secolul al XVll-lea. Gozzi preia povestea și o traduce dramatizând-o iar Schiller, sedus de poveste, o traduce și el și o îmbogățește. Textul va ajunge apoi la Giuseppe Adami și Renato Simoni, pe baza lui fiind clădită, de fapt, opera lui Puccini „Turandot“. În zilele noastre, marele regizor Franco Zeffirelli a montat o spectaculoasa producție „Turandot“ pentru Opera Metropolitana din New York. Aurel Dumitrașcu a interpretat rolul prințului Calaf, fiul lui Timur, fostul rege al Tartariei, pretendent la mâna prințesei Turandot, care, deși a răspuns corect la cele trei ghicitori ce-i dădeau dreptul să se căsătorească cu prințesa, refuză “premiul” în termenii stabiliți fiind gata sa îi urmeze pe predecesorii săi la moarte, dacă Turandot va reuși să îi afle numele.
[3] Cel mai probabil este vorba de cele 4 episoade ale serialului „Rebecca“ realizat în 1979 în regia lui Simon Langton și scenariul lui Hugh Whitemore. Episodul la care se referă Aurel Dumitrașcu a fost difuzat de către programul 1 al TVR, luni, 31 octombrie, între orele 21.35 – 22.30.

Leave a Reply

Your email address will not be published.