16 septembrie

 

Azi, 20 septembrie, cînd scriu acest poem, poţi recunoaşte,
cine ar fi acela care s-ar rostogoli de pe munte sub el
ca prietenul meu Aurel, faraon dînd numele său piramidei verzi?
Nimeni.
Un om trist şi singur într-o carte. Istoria banală a unei respiraţii
despre care aerul nu are habar. Tu, femeie de ascuns sufletul,
treci şi urci în livada cu meri ca un cîntec în auzul meu
detonat de urale stridente. Ţi-e dor de linişte, nu de moarte. Ea
este o nefericită  femeie care şi-a pierdut trupul şi umblă cu
sufletul între oase, pămînt ars de secetă. Deşi alţii cred, ba
speră că nu vor muri, ceea ce este foarte adevărat, aşa
cum adevărată este ziua cînd m-am născut, cerşetor al vieţii
într-o carte ca-ntr-o viaţă fără sfîrşit.

(1990)

 

Aurel

 

Îţi vine să turbi, între munţi ar trebui să nu suferi,
în singurătate îţi doreşti de toate,
numai singurătate nu,
nu eşti schimnic, nu îmbraci zilnic straiele lui Dumnezeu,
zilnic îţi baţi joc de umbra în care trăieşti,
îi pregăteşti iluziile, le dai drumul prin sat,
satul e o cărare pe marginea unui pîrîu,
nimeni nu şi l-ar fi amintit acum dacă pe aici
n-ar fi trecut femeia
unei imaginaţii,
o nălucă printre cetini,
dar nu turbi, nici nu-ţi mai faci probleme
atîta timp cît viaţa este o travestire a morţii,
ca o femeie cu pletele-n apă, gîndurile curgîndu-i la vale,
tu neputînd opri decît pietrele în motivele pe care le aprinzi,
năucit de stelele prefăcute-n cenuşă,
nici nu suferi,
suferinţa este lăsată-n biserici, pe chipul sfinţilor,
doar lacrimile pot lumina obrazul femeilor uitate în case
ca în biblioteci cărţile nescrise de mîini talentate.
Nici de singurătate nu-ţi vine,
Vine ea să se gudure în sufletul tău,
n-o poţi izgoni, e ca pămîntul în care te retragi,
uiţi şi eşti uitat,
e ca tine cînd cerul cade în tine şi te rostogoleşti
în el fără oprire,
fără întoarcere,
nici măcar atît nu poţi fi, o fiinţă, îţi zici,
ce folos, nici măcar o fiinţă pînă la urmă,
nici măcar o urmă,
îţi vine să turbi,
între munţi ar trebui să te înalţi, să nu suferi,
să nu bagi de seamă că nimeni nu mai vine să te vadă,
să te audă, nimeni
îmbrăcat în straiele tale părăsind casa
de parcă în ea ai fost găzduit doar pentru un timp,
nu priveşti înapoi,
înapoi rămîne întunericul,
din el nu te mai poate vedea nimeni,
nu-ţi vine să turbi de durere pentru că durere nu e,
nici întristare,
nimic nu e,
poţi locui acolo o veşnicie,
chiar veşnic eşti,
nu mai aştepţi pe nimeni,
e bine ca nimeni să nu vină,
orice nouă sosire acolo e o mare durere aici,
nu, pare a fi mult mai bine,
nici munţii, nici apele, nici femeia urcînd înspre munţi,
nici poveştile lor,
nici vecinii, nimeni,
dar absolut nimeni,
toţi sînt atît de singuri încît cu atît mai grea este
singurătatea acolo
unde singur n-ar trebui să fii,
unde n-ar trebui să îmbraci zilnic hainele schimnicilor,
să te guduri între umerii tăi şi să plîngi,
să turbi de mînie,
să cazi,
n-ar trebui să fie aşa,
dar nici tu nu înţelegi,
nu ştii,
nopţile sînt ca toate nopţile la un loc,
zilele sînt înghiţite de noapte,
tu însuţi eşti noapte,
nu este drept, nu e bine ca totul să se termine aşa,
totul aşa se termină.

(1990)

 

Dragă Aurel,

 

unii înţelegîndu-te greşit
te-au citit greşit,
tu vrînd să citeşti doar
n-ai trăit pe cît alţii au făcut din plecarea ta
prilej de a-ţi pune altfel de haine pe trup
decît cele cu care te ştiam îmbrăcat,
ba chiar au umblat în geanta
în care-ţi ţineai toate tainele despre ei
şi au făcut din tine însoţitorul lor plin de bucurie şi de tristeţe,
uneori le ieşi în cale
şi ei cred că e vîntul care urcă frunzele toamnelor la cer
aşezîndu-le în patul în care-ţi
aştepţi femeile pe care le-ai iubit toată viaţa,
în rest, vreau să-ţi spun că atunci
cînd prietenii îţi devin doar amici
încep să cultive pămîntul înţelenit doar cu in
şi aşa îţi devin in-amici,

 

cu drag
al tău bun prieten,
gellu

azi, 11 octombrie 2015

 

O altă scrisoare

 

Dragă Aurel,
Azi ar fi trebuit să citim 65 de poeme
scrise pe frunzele de arţar urcate la cer,
ar fi trebuit să stăm la masa din curtea ta
să mîncăm nuci şi azime calde făcute de mama ta,
îndemnînd să mai turnăm un ţoi de pălincă
adusă de Lucian de la Sighet,
întrebînd-o ce mai face, iar ea să răspundă:
„- Lucră moartea la actele mele, dar nu găseşte ştampila!”,
Sau măcar să urcăm muntele împreună cu Radu şi Nicolae,
iar de acolo, din vîrf, să-i luăm piatra lui Sisif din spinare
şi să o aruncăm în lună,

 

însă nu e posibil, în schimb
John caută prin sacii tăi vînturaţi de mîini harnice
epistolele mele către tine,
în timp ce o voce dintr-un străfund de timp zice
că din ele s-au hrănit cîteva generaţii de şoricei
cărora, cică, numai scrisorile mele le-au plăcut,
pentru că erau unse cu miere,
cine ştie, cine ştie, se vede scris pe o frunză de arţar urcată la cer,
poate că cuvintele scrisorii tale or să apară
pe pielea şoarecilor ca nişte palimpseste
pe care le vor descifra alţi ochi mai generoşi,
cine ştie,

 

acum e trist în lume,
iar tu, dragă Aurel, unde mai eşti
cu poemele tale cu tot?

 

(Azi, 21 noiembrie 2020,
Gellu)

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.