Mi se părea uimitoare magia pe care o crea la fiecare oră, savoarea pe care o aveau numai orele lui. Mi se părea uimitor modul în care ne vorbea despre viața și opera fiecărui scriitor, felul în care ne învăluia cu tot soiul de informații care țineau mai mult de cultura generală decât de programa școlară.

Și mi se părea uimitor cum, prin toate aceste lucruri, reușea să stârnească în noi, niște bieți copii dintr-un sat de munte, dorința de a învăța cât mai mult, de a fi cât mai buni, de a descoperi noi și noi adevăruri. Cu toții deveneam în preajma lui alte ființe, de parcă ne făcea să explorăm lumea din adâncul nostru, o lume care nici nu bănuiam că există.

Țin minte că, într-una din ore, s-a supărat atât de tare pe unul din colegii mei care nu a ştiut în întregime imnul țării, încât l-a dat imediat afară din clasă, spunându-i că doar dacă va şti imnul României integral va mai putea participa la orele lui. Și țin minte cât de bucuros a fost profesorul nostru în ora ce a urmat, atunci când colegul meu învăţase ceea ce era firesc să ştie perfect fiecare român.

Datorită profesorului meu, colegi de-ai mei au început să compună poezii sau texte în proză ce se citeau în clasă, în adevărate momente de magie – și începuseră deja să creadă că pot deveni scriitori adevărați, publicați în presa vremii sau în volume. Ne transfigurase.

Devenise pentru noi mai mult decât un profesor de limba şi literatura română, ne era mentor, sfătuitor, călăuzitor pe drumul cunoaşterii de sine și abia acum realizez că el a zidit baza a ceea ce port mai bun astăzi în mine.

Cum, pe vremea aceea, el se ocupa şi de biblioteca şcolii, celebra de acum „Bibliotecă din Nord“, trezise în noi dorința de a citi și atunci începusem cu toții să mergem acolo, nu atât pentru pentru a împrumuta cărţi, cât pentru a-i asculta recomandările în ceea ce privește lecturile esențiale. Apoi, cu cărțile sub braț, fugeam acasă să le citim cât mai repede posibil, ca să ne putem întoarce iute pentru o altă și o altă carte.

Cum, tot datorită lui, prinsesem curaj și începusem să cânt mai frumos ca niciodată – deşi participasem la aproape toate serbările şcolii, unde cântam sau aveam un moment artistic – și mă bucuram tare mult atunci când îmi spunea că îi place vocea mea și mă ruga să-i cânt. Iar eu alegeam de fiecare dată alte melodii, pe care îmi puteam modela vocea de la o interpretare la alta.
Țin minte că, până în clasa a VIII-a, ne-a predat şi Limba Rusă, pentru o scurtă perioadă de timp, și apoi, la fel, o perioadă, ne-a fost şi profesor de sport. Dar, indiferent ce ore susţinea, el continua să ne recomande ce să citim şi să trezească în noi un univers dincolo de ceea ce putea fi înţeles cu mintea obişnuită.

Îi plăcea să cumpere multe cărţi şi să le ofere celor care simţea sufletul lui că merită. Se bucura întotdeauna să ne facă daruri, se bucura poate mai mult decât noi, cei care le primeam. Și ne făcea să ne simţim onoraţi că ne-a ales.

Când eram în prezenţa lui, simţeam că sunt dincolo de spaţiu şi timp, că sufletele noastre se cunoşteau de o eternitate.

Și uite așa, încet-încet, relaţia de profesor – elevă parcă se estompase, făcând loc unei relaţii de prietenie de o puritate şi o intensitate care mă năuceau.

Acum îmi dau seama că relația aceasta era greu de înţeles atât pentru cei din jur cât şi pentru noi, care călătoream printr-o misterioasă poveste.

Dar cel mai dificil a fost pentru mine. Din cauza vârstei. Din cauza prejudecăţilor cu care fusesem hrănită încă de mică şi cu care mă luptam zi de zi. Din cauza mediului în care trăiam.
Simţeam însă o energie nouă ce mă cuprindea, o energie greu de controlat. Aveam doar 13 ani, eram aproape o adolescentă ce mergea prin viaţă cu paşi timizi, purtând în suflet dorinţa de a descoperi binele şi frumuseţea lumii. Profesorul meu, poetul Aurel Dumitrașcu, avea pe atunci 26 de ani, era un tânăr care avea ca unic scop al vieții deschiderea ochilor celor curioşi să vadă lumea prin Artă şi prin frumuseţea ei.

 

Va urma

Leave a Reply

Your email address will not be published.