Au trecut abia câțiva ani de când am reușit să citesc Caietele Maro, așa, pe nerăsuflate. Ca un ogar bolnav și hămesit de scriitură. Între timp, descoperindu-i fraternitatea cu Adrian Alui Gheorghe – prieten comun în veac – am primit Frigul. Dar nu știu dacă scrisul m-a apropiat de Aurel Dumitrașcu. Sau obida lui epistolară. Franchețea lui bolnavă aproape. Un frac de gală la toate întâlnirile sale. Sau poate că m-am apropiat de el prin scriitura lui Nicolae Labiș ori prin iubirea pentru drumul Talienilor care nu, niciodată nu mi-a fost dușman de lectură – chiar cred în genialitatea lui Sadoveanu cel din „Baltagul”. Povestea vieții lui Aurel Dumitrașcu este povestea omului care refuză să moară fără să lase semn. Fără să trăiască minunea de a fi. Refuzul de a se lăsa umilit, rașchetat de impostori. Acum, că i-am vizitat casa din Borca, incredibila sa insulă universală, mă emoționez parcă și mai mult. Aurel Dumitrașcu este un evadat. Un osândit la uitare care a evadat. Moartea l-a făcut de invidiat. Pentru că despre el, mereu, vom avea de gândit ce ar mai fi putut face.
Poezia lui am descoperit-o pe facsimile de lectură. Un alambic de emoții, scris în graba alergătorului de cursă lungă. Cauza fugii lui prin lume a fost fuga lui de lume. Sătul. Ca un lup iernat între cărțile mari ale lumii. Avid să asculte, să vorbească, să dea din mâini și din condei peste mizeriile anoste ale lumii. A fost maximum de produs cu minimum de efort pentru un stat flegmatic, arogant, la creație. Cam ca acum. Ceea ce mă înspăimântă, nu, nu e prea dur cuvântul, este cât de actuală îi este reacția și cât de necesară așezării în vama exigențelor. Sentimentul este real. Un soi de înger blonziu – poate deloc înger, dar sigur vertical pe aripi – trebuie mereu să se ivească de undeva. Să aibă neobrăzarea adolescentului și cuvintele bătrânului la el. Nu zăresc nimic la orizont. Obrăzniciile de acum – mitocănii drapate în lamentații jenante – nu au nici forța și nici curajul celor ale lui Aurel. M-am trezit, la vremea la care citeam Caietele, că aștept seara să-mi continui lectura, să percep fibra de charismă neprelucrată ce-mi izbăvește într-un fel mascarea în cultură care sufoca zilele pandemiei. Oare aș fi avut altfel timp?
Am înțeles într-o noapte de nesomn, în iarnă, că Aurel Dumitrașcu încă mai calcă zăpezile Borcăi în căutarea izbăvirii. Un pelerinaj intern, un soi de desprindere a firului Ariadnei din ghearele morții… A trebuit efectiv, a trebuit să-i văd mormântul. Însoțit de Doamnele de Onoare ale Bibliotecii și Casei Memoriale – când vom învăța oare să facem mai mult pentru astfel de oameni?! – m-am strecurat printre morții lui și morții mei, de-acum, la marginea de lume neîncăpută în vers și experiențe. Neobositul apus lumina ca o torță de har Valea lui dragă. Nicio clipă n-am simțit că mă aplec la un loc necunoscut, ori trist, ori neviu. Nu e dor Liturghia ce-mi curge prin vinele mele muritoare ci și flama aceea de nemurire pe care el, Aurel, a reușit să o aprindă în hematiile sale îmbolnăvite. Cred că ne-am împrietenit post-mortem. Într-o cutremurătoare frondă antifestivism. Plecat o clipă peste franjurii lacrimii, gândul lui trecea în gândul meu.
Pentru cine vrea să redescopere verbul limbii române în bătaia sa plină de forță, Aurel Dumitrașcu este deranjant de actual. Cu mult peste fandoselile de scriitură ale multor dintre cei care mânuiesc condeiul acordat la card nu la cord. Falsetele din vorbăria de acum pot fi recuperate numai prin recuperarea cuvintelor tari ale libertății de exprimare. Chiar, dacă Aurel nu a murit și s-a ascuns numai pe undeva prin cărările nevăzute ale pădurii spre care, tânăr, alerga să-și omoare tinerețea năvalnică? De ar trece străzile-pragurile, ce ne-ar spune, ochii lui cum ar luci lucirea nemorții? Pe un colț de etajeră, în mica lui cameră de creator, frondeur cu toată cultura înaltă a lumii, Aurel Dumitrașcu încă mai știe cântările iernii și înfloririle primăverii, încă mai bate haturile de clorofilă ale pădurilor ce l-au cuprins. Nu știu dacă o analiză simplă, așezată și pur intelectuală, poate să redea flama de libertate în care omul acesta a ars. Și care te răzămat de cer. Cred cu echilibrul speranței, că a avut timpul netimp să se întâlnească deplin cu Nichita Stănescu, cu sărmanul Ivasiuc ori cu… știu eu… cu Poezia ca libertate din Rai.
Gândurile acestea nu sunt scrise numai din prietenie, ci din fronda aceea cu oamenii care au rupt sistemul evadând prin ochiul de cer al Poeziei, al Scriiturii. Poate că suntem prea liberi ca să mai înțelegem asta…

Leave a Reply

Your email address will not be published.