Când treizeci și cinci de critici români (mulți dintre ei pseudo sau înfeudați sistemului controlat de pelticii șefi ai actualei reviste „România literară”) au stabilit canonul oficial (pfui!) al poeziei românești din ultima sută de ani, Aurel Dumitrașcu nu și-a găsit locul, deși „Biblioteca din nord” (1986) l-ar fi putut relativ ușor plasa pe poet în acest top al sutașilor. Însă ar însemna prea mult să creditez un asemenea top-șaormă făcut la comandă care începe cu Ion Minulescu (1906) și se termină cu… Horia Gârbea (1996). Teneat risum. Ce caută aici indivizi precum Zaharia Stancu, M. Beniuc (ambii poeți pasabili, șefi comuniști ai Uniunii Scriitorilor), Maria Banuș, Nina Cassian, Ion Horea (cu carte de debut proletcultistă, socrul lui Nicolae Manolescu, șeful can(t)onului bucureștean), G. Călinescu (cu versuri ca Viața, munca, muzica,/ Trăiască Republica!), modestul Vasile Dan, platul Arcadie Suceveanu, gonflatul Eugen Suciu? Pentru asta s-au chinuit să scrie și să cucerească noi teritorii lirice poeți ca Arghezi, Barbu, Bacovia, Ion Caraion, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu? Pentru a ajunge la florile urâte răsărite din spuma cancelariilor unde se decide lista infectă? Atunci, e un secol de poezie de-a-ndoaselea.
Să trecem la lucruri mai serioase. Poetul-fanion al promoției ’80 moldovene este Aurel Dumitrașcu, cel în jurul căruia, cu mici excepții, gravitează ceilalți poeți remarcabili ai epocii, mă refer la congenerii săi: Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu, Daniel Corbu, Dan David, Nicolae Sava, George Calcan, Radu Florescu. Și asta pentru că, deși relegat în satul său natal, Sabasa, unde este profesor suplinitor, Aurel Dumitrașcu este poetul căruia toți ceilalți îi fac vizite, îi aduc cărți, reviste, informații – este un „nod de cale ferată poetică” al epocii, un izolat la care amicii poeți se referă atunci când își scriu cărțile și își definesc identitățile. Aurel este un scriitor-magnet, în parte datorită firii sale de poet pur sânge, în parte datorită voracității intelectuale cu care devoră cărți, muzică, artă, dorinței de a fi luat în seamă de editurile bucureștene și de promoția optzecistă în cadrul căreia simțea că avea ceva de spus. Din jurnalul său, „Carnete maro” (peste 1000 de pagini, apărut postum și îngrijit de devotul Adrian Alui Gheorghe), aflăm cum merge la București sau la Iași unde se întâlnește cu corifeii generației sale, mai norocoși, mai aproape de a fi luați în serios de edituri, discută cu editorii săi potențiali, caută cărți bune pentru citit (primește… bon de consum de la G. Bălăiță), speră să spargă cercul de cretă în care trăiește ca poet cvasinecunoscut și profesor iubit de elevele sale. În special de unele…
Dumitrașcu debutează cu Furtunile memoriei (Albatros, 1984), după mai multe discuții, pertractări cu editorul Mircea Sântimbreanu, cu care negociază la sânge versurile manuscrisului depus (lectorul de carte, Gabriela Negreanu, îl sprijină) și căruia nu-i acceptă intruziunea (cenzura) practicată de înaltul scriitor sub camuflajul… muncii editoriale. Cedează de la o vreme, pentru că obosește și vrea să debuteze printre confrații săi (în același an debuta Alexandru Mușina, cu Strada Castelului 104). Izolarea în Munții Neamțului e dură, o carte de poezie apărută e o adevărată gură de oxigen (oxigenul din munți nu ajunge). La debut, poemul său este declamativ și intim în același timp, confesiv și retractil, pictural și livresc (Hokusai, Rembrandt, Baudelaire, Derain, Vermeer, Bosch sunt convocați în poemele sale), un conglomerat de senzații, dorințe, susținut de nevoia de a configura un tratat de estetică de uz personal, o declarație de independență a cuiva care citește multă poezie contemporană, dar își propune să fie el însuși. Poemul este susținut de curenții de aer ai unei gândiri care crede că este liberă, conștientă, totuși, că este închisă într-o cămașă de forță mincinoasă unde nu poate experimenta libertatea ca atare. Melancolic și insurgent, poemul său se încarcă încă de la început de polenul unei gravitas străbătută de vinișoarele ironiei, un mijloc de a te apăra de poncifele epocii (ale literaturii scrisă la comandă): „–  La capătul raftului tablă de oţel de 2 mm/ broaște wertheim yale sau zeiss eu cu/ capul pe masă./ punct. e drept că nudul/ inspiră teama de moarte/ chiar dacă ofelia cu pielea ca brânza/ nu mai spune prea multe/ din acest tom aflăm că harababura e o chestiune/ de gust/ din celălalt aflăm că judecătorii nu-s impresionaţi/ de vânzoleli metafizice/ în tomul XXXII scrie negru pe alb: ’die Welt/ steht auf keinen Fall mehr lang’/ timpul se împarte ca un zid (în bucăţi)/ ce este poetul viclean? sias pas/ léon drieux, parnasian, nu cred să fi fost/ la înmormântarea prietenului meu mallarmé/ rugaţi sunteţi să nu mai purtaţi/ istoria în pijama prin grădinile publice/ am iubit și eu femei ca lama cuţitului am uitat/ la câteva luni după naștere fiul fratelui meu/ declara: ’spre deosebire de hume, kant considera că/ ideea generală de cauzalitate este un adevăr necesar’/ … eu cu capul pe masă între borcanele pline/ cu fierea-pămîntului ghinţură crini/ gentiana kochiana/ furtunile au înlocuit sângele/ (altă memorie va continua tot ce scriu)/ eu cu capul pe masă. punct./ ham! ham! buldogul vecinei/ ham! ham! buldogul domnului critic/ și alţii ne-au acuzat de prezumţie/ și alţii au spus că d-zeu/ e implicat în examenele mele pierdute// o, quelle erreur!/ quelle horreur!/ quel honneur!/ poezia e dincolo de cărţi.” (Conspirație într-un tratat de estetică).
Această ultimă intuiție va deveni o adevărată știință în poemele viitoare, un fel de armură pe care poetul și-o pune pentru a apăra strălucirea adevărului într-o lume unde camuflarea lui e metodă de supraviețuire și succes. Cum muza trebuia să poarte și un nume, iată poemul dedicat Tudoriței, fecioara din munți pentru care va suferi mai târziu, în pagini melancolice de jurnal, în ciuda faptului că o educa, o șlefuia pentru a deveni Galateea lui. N-a fost să fie: „– În grădinile hokusai ieșeam seară de seară tăcuţi./ Nu-i adevărat că eram singurii saltimbanci/ în care vorbeau cutele oarbe ale decenţei; cândva/ erai și tu o pată galbenă în care vocalele/ își făceau cuib./ dar nu s-a știut, natanael/ nimeni nu a pus cianură în ceai. Și iar mă gândesc/ la frumoasele noastre seri din grădinile hokusai/ gura ta ca un arcaș împânzit de săgeţi/ filigranând timiditatea mimozelor/ solzii limbajului ce nici acest mic poem nu-i poate/ îndepărta de unduirile vocii/ Și nici mie nici ţie nu ne-a fost drag mărul/ nici liliacul nici teiul/ năpăstuiţi fiind în alte vedenii/ noroc de bunele dimineţi din imperiu// Într-o limbă veche atunci mă trezeai.” (Neştiutori prin grădinile hokusai). Poemul lui Dumitrașcu este gracil, prevenitor, sfios ca un abur care iese din gură dimineața, proaspăt și promițător, vag amenințat de presimțirea unui final în care cuvintele se înghesuie precum animalele blânde în țarcurile vânătorilor. La debut, poetul cară cuvintele din preaplinul inimii, într-o filigranare de sensuri și culori care se poticnesc: ar spune totul și prea puține ies așa cum vrea. Totuși, luciditatea este liantul poemelor din volumul de debut și ea se va accentua în volumele următoare (multe postume, vai!) devenind acea qualité maîtresse a unui poet care a gândit poezia și literatura lumii pe cont propriu, înarmat și cu lecturi substanțiale, căci poetul era un vorace cititor. Biblioteca este spațiul de elecțiune și locul de retragere al tânărului poet, refugiat în brațele unei iubite nubile căreia-i vorbește de „gârla kant” și de „anotimpul tenebrei”, în plin marasm al epocii de care pare a face deocamdată abstracție: „Ies și eu din zodii precum din otravă/ intru și eu în obscura bibliotecă. Acolo/ invoc: tudoriţa timp terfeloage/ alt pelerin într-o schiţă pe masa maestrului bosch/ Ești femeie fără știinţa și voia ta/ Sunt bărbat fără știinţa și voia mea/ De mână cu umbra mea trec. Poate nu sunt eu/ poate numai tu ești./ În obscura bibliotecă din nord.” (Biblioteca din nord).
În 1986, poetul publică Biblioteca din nord (Cartea Românească), titlu anunțat de unul dintre poemele de final ale cărții de debut. Numai că nu Biblioteca este elementul principal al acestei plachete, deși androginul (poetul) trăiește în continuare fericit printre cărțile sale, ci un oaspete întunecat care-și cere dreptul a se prezenta ca interlocutor important: „– Vin acasă și singur mă joc doar cu Moartea./ Într-o altă iarnă o poveste cu grauri o plimbare/ prin munţi o altă sintaxă femeia./ O patrie de stele și carne./ Cititorului trebuie să-i spun acum adevărul:/ vin acasă și singur mă joc doar cu moartea./ Fără conversaţie faptele rele se știu./ Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagina albă/ aproape trufaș predispus la concerte. Și totuși:/ cine sunt eu cine ești tu în ce magazii un principe/ mucezește./ Vin acasă și singur mă joc doar cu Moartea./ Cititorul trebuie până la urmă să știe.” (Cititorul trebuie să ştie). Părem să ne dăm seama cine este Moartea (astfel prezentată), dar cine poate fi „principele” care mucegăiește în magazii? E posibil ca poetul să se radicalizeze, iar ceea ce simțim la relectura acestor poeme mai scurte, mai nervoase și în același timp mai bine centrate decât cele din volumul anterior este suflul unui poet care se maturizează. Epoca cerea. Iubirea iese dintre munți și se răsfață la București, e adevărat într-un scuar departe de ochii oamenilor, dar se poate iubi și prin atingerea pleoapelor cu poeta din Cluj, o domniță ale cărei poeme abundă de… moarte: „– Stau în faţa mașinii de scris. Mă răsfăţ./ Ca în vara trecută cu o doamnă din cluj/ într-un scuar din preajma gării de nord; mereu/ moare cineva în textele ei – ţin să o spun./ S-ar putea crede că suntem egali ea cu pleoapele/ mele eu cu pleoapele ei – la fel de răi amândoi/ calfe iernând în aceleași cheaguri de sânge/ cuceriţi de aceleași vânătăi. – Bună ziua! zice unul/ despre care se scrie că e fericit.” (Singur sub ploile purpurii). Iubirea merge mână în mână cu ironia, dar poetul este încă politicos, nu preferă sarcasmul, iar tragicul e laminat în scenarii domestice unde iubitei din munți i se citește Orestia. Bineînțeles, iubita e „pioasă ca o fereastră din literatura franceză”! Suflul poeziei devine tot mai accelerat, lumea tot mai clară în valea de ceață a istoriei românești, nefericirea, pierderile sunt convertite în poezie, autoreprezentarea capătă consistența unui portret fluid, a unei posturi în care poetul devine ceea ce este: „[…] Într-o bună zi ai cincisprezece ani te întorci de la școală/ e în aprilie brândușele mor – tatăl tău devine brusc/ un cuvânt intri în casă dar el nu mai este acolo/ zici: doamnă trupul meu nu-și mai amintește de mine trupul/ meu e un truc intru-n peisaj ca-ntr-o carte/ sau: sunt un bărbat fericit dar cuvintele-s triste/ în fiecare zi îmi propun să fac ceva pentru ele în fiecare/ zi le educ. Apoi veniţi voi și vă apăraţi cu înţelepciunea/ poetului. Oamenii numai pe el îl cred.” (În peisaj ca-ntr-o carte). Poetul își reglează respirația, devine mai concentrat, preocupat de propria sa gândire, de fermentul din care ia nașterea poezia și cultura ca viață trăită și asumată. Poezia scrisă este mineralizare a spiritului, pentru a capta formele fluide ale apariției sale lumești – nu altfel procedează Dumitrașcu în tentativa sa de capta și turna în flacoane precise duhul acesteia. Când devine contras, poemul lui Aurel Dumitrașcu este memorabil (deși cartea abundă în poeme și versuri de această factură): „– O dată pe an măcar atât în satul tău. Și/ privește tăcut/ câţi bujori românești/ înfloresc/ pe morminte.” (Măcar atât).
În căutarea rolului care i se potrivește, Aurel Dumitrașcu este poate insurgentul melancolic cel mai pregnant din poezia contemporană, un  optimus prime fără egal, locul fiind disputat doar de Ion Monoran, acesta mult mai activ pe linia ironismului bavard, filtrat de memoria unui bănățenism multicultural, nonșalant și amical. Dumitrașcu este copilul nopții, al bibliotecii infinite, o natură borgesiană în această privință (– Eu/ nu vreau/ să trăiesc/ eu vreau/ să citesc) și al cărților seducătoare; „Tatăl nostru” este cea mai frumoasă rugăciune pentru căzutul om-carte din poezia noastră: „– Tatăl nostru carele umbli tehui prin biblioteci/ și te faci că asculţi și te faci că-nţelegi/ șarpele din mine se hrănește cu cărţi/ nimeni acum nu-l mai poate ucide./ Știu că emoţiile sunt mai reale decât aceste pagini/ ce ziua și noaptea mușcă din mine/ și știu că sunt singur pierdut că femeile mor/ așteptându-mă prin spitale/  știu pe de rost aurorele ţărmul merii-nfloriţi/  știu știu. Dar nu mai pot să aleg.” Insolitare, solitudine și atașament fără egal la concretul senzorial al unei lumi care este filtrată printr-o voce de înger căzut în pădurile Molodovei și între paginile cărții infinite: „Cântai la pian primăvara și toamna. Fără egal/ au rămas acele concerte – capul lui ioan botezătorul/ ar depune oricând mărturie. Amândoi îl priveam mama/ ne-a cumpărat cu banii din pensia ei o mansardă/ anemone și ferigi. Dar n-am putut niciodată buzele/ să-ţi ating: sunt nimeni ești nimeni tabla de șah e pustie./ Ne-am pierdut printre venele mării și ne-am întors/ tot flămânzi ne-am culcat pe nisip și noaptea s-a speriat/ de noi. Nu te-am atins – capul lui ioan botezătorul ar/ depune/ oricând mărturie. Noi am trăit spunându-ne poezii./ Aproape nimeni n-a venit să te vadă.” (Pianul din borca). Poemele din acest volum de referință sunt în majoritate autoportrete executate de tânărul artist, în diferite ipostaze, dar cu aceleași indicații de regie: indiferent cine îl însoțește, o femeie frumoasă, o licornă sau un pistol browning, poetul scrie poeme în care e fericit. El alungă moartea doar pentru a o atrage mai aproape, căci această transsubstanțiere a particulei întunecate din viața sa este le métier a poetului dintotdeauna: „– În fiecare zi îl văd pe tânărul conte scriind/ în lumina difuză. Are cizme negre și mai multe/ mătuși internate-n ospicii/ e singur ar trebui să plece undeva în crimeea,/ Nimeni nu are în tot ţinutul un browning/ atât de bine păstrat/ tânărul conte vrea să jucăm în fiecare marţi/ o partidă de golf – când pierde începe să plouă. Nu e bun de nimic zile în șir se încuie și scrie/ Mi-a spus de la început să joc serios./ În ultima vreme pierde mereu în ultima vreme/ nu mai termină de scris noapte de noapte umblă/ singur printr-un tablou – e un dar vechi/ primit în război; în zori alunecă brusc din tablou iată/ și-a pus cămașa albă/ și scrie./ Nimeni nu are în tot ţinutul un browning/ atât de bine păstrat.” (Un cuib de nobili).
Spre ce se îndrepta poetul scriind toate astea? Poate spre o mare liniște, ca în tabloul lui Țuculescu (Va veni o femeie va pune o frunză/ pe ochiul meu supărat), poate spre o poartă stelară (Vezi?/ Din casă/ iese singur/ un bărbat/ fericit.) sau spre un alt cântec întrezărit. N-a fost să fie, anii următori sunt cei în care este așteptat de cea cu care se juca încă de mult timp, într-o apoteoză a unei vieți care a cerut totul de la sine și aproape nimic de la alții: „– Toţi știu cântecul dulce al morţii/ și eu îl știu. Se va spune-ntr-o zi: ’o, strălucitoare/ sunt oasele celui ce putrezește acum!’ nobile gânduri/ dormitând în creier gudurându-se buimace/ duioșia din jur mozart la groapa comună/ totuși o lacrimă ruginește în dreapta lumină de care/ m-apropii de care mă sperii pe care o îndur/ lunga cale spre marele depozit de nuferi. Va veni/ vremea când moartea unei haimanale va înduioșa un imperiu/ când frunza de noapte va ucide frunza de zi când/ voinţa ta va fi să cânţi dar cenușa îţi va strepezi/ numele/ toţi știu cântecul dulce al morţii și eu îl știu/ învăţându-mă cu el ziua și noaptea mereu.” (Ziua și noaptea mereu).
Poetul știa deja că „anul în care mori este anul cel bun”. Cu acest vers-kamikaze se deschide volumul postum Mesagerul (Timpul, 1992). Aurel avea să părăsească această lume în 1990, după o boală necruțătoare (leucemie) și după o existență în care nu a apucat să guste decât un an de libertate după schimbarea de paradigmă din 1989. Acest unic an trebuie să fi fost aur pentru el. Atât nenoroc… Însă poetul a scris bine, iar după moartea sa au mai apărut cărți, culegeri, antologii ca și când poetul ar fi fost… viu. A scris mult, nu doar poezie sau jurnalul amintit, ci și scrisori către prieteni, polemici destinate adversarilor, astfel încât putem avea Opere Aurel Dumitrașcu dacă vreo editură s-ar gândi vreodată să realizeze integrala cu același nume: „Anul în care mori e anul cel bun. L-au așteptat și alţii/ s-au rugat pentru el au vrut să ţi-o ia înainte însă/ tu ai ajuns liniștit în inima lui. Mai ales ai vrut/ să petreci cu femeia. E anul cel bun! în timp ce-și/ despletea părul în vagi rotocoale de fum. Aveai haine/ bune chiar obiceiuri bune de a purta haine bune –/ ai ales/ din fiecare pe rând – în oraș ploaia zarva din dricuri./ Și n-ai mai ieșit aţi surâs împreună cu vinul roșu din/ căni. Pe urmă n-a mai adăugat nimeni nimic./ O fetiţă oarbă/ cânta la trompetă pe zid.” (Anul cel bun). Spitalul, regina, nisipul sub care vei fi uitat sunt personajele și recuzita acestui volum de un lamento bărbătesc, o așteptare aparent relaxată a finalului, cu mărcile cotidianului într-un oraș (poetul a evadat între timp dintre munți), dar haloul acestui teatru de unul singur, al dramei în care poetul este și actor și regizor este tot singurătatea, spleen-ul, nostalgia tarkovskiene, acel pământ pe care nu calci în siguranță, ochiurile de apă ale unei lumi întrezărite, poate periculoase: „– Nu-ţi aminti pungile de sub ochii femeii n-o căuta/ a murit nu demult umblând după tine prin ploaie. Cranii/ frunze noroi. Eram cucerit de tăcerea din munţi poate/ chiar/ de un sfânt înecat într-o cană cu vin./ Vedeam de departe noaptea atârnată de cer ca o halcă/(noi toţi binecuvântam acele vremuri răzleţe). Dumnezeu/ n-a tipărit niciodată o carte!/ Se spune că un oraș necunoscut nu încape într-o/ manevră de toamnă se spune că nu-i niciodată sfârșit./ La lumina sângelui furtunile se hrănesc prin dihănii./ Vezi? Din casă iese singur un bărbat fericit.” (Vei semăna și tu cu pământul).
Un bărbat fericit, ca în volumul anterior, o fiară melancolică (Nu există oraşe prin care să nu fi umblat cu o coroană/ de spini pe creştet), un călător prin propria sa minte, un poet care lasă urme în cenușa propriei vieți în zilele în care învață să moară: „Sunt zile când mori și tu intrând agale pe/ poartă. Și care gunoaie te revendică iar între ce/ vânturi ai un ochi răstignit cine te duce purpurie-n noroi./ Mă întreb./ Nopţi murdare. Nopţile toate sunt mult prea murdare de/ frică! – repeţi. Și nu mai știu nici un leac. Eu/ care am citit totul eu care am văzut totul/ chiar și trupul ofeliei putrezind lângă trupul lui mao atâtea trupuri din care creșteau până aici pe pământ/ drepte sfioase tulpini. Un imperiu. Scriem: un autor e/ un om oarecare. Pierdut. Nu te lua după cuvintele lui/ nu te lua după cuvintele mele./ Sunt zile când mori și tu intrând agale pe poartă. Știu/ numele tău te aștept ne închidem/ stăm goi. Uneori putrezești tu. Uneori putrezesc eu./ Aproape nimeni nu știe.” (Cimitirul personal). În toate aceste personificări, Aurel trăiește mai multe vieți și destine, un cuceritor glorios de spațiu și timp, un om cu trecut, prezent și viitor în sintaxa confuză a lumii. Poezia sa retorchează constant un sentiment al imposibilității de a fi în lume, o angoasă fericită, un vacuum hiperrealist care înghite, absoarbe, devoră, așa cum numai o mare boală poate face: omul (poetul în cazul nostru) este un pacient de zile mari. Când sare dincolo de pragul acestei realități bolnave, poetul redevine adolescentul îndrăgostit în căutarea unei mari iubiri care să-i înțeleagă gesturile de… cabotin amoros: „– Un braţ de ziare îţi voi aduce nu flori. Ca să/ nu le citești – tu ai să mori nebună de fericire/ uitându-te la un măr. Pot să-mi închipui un măr/ putred stăpânit de o larvă hulpavă. Nu am mai/ scris de mult nici o poezie frumoasă/ n-am mai văzut decât bocitoare. Și dacă ar avea/ horn casa aceasta pe el nu ar ieși decât sângele meu/ vânzolit de otravă.” (Meeting).
Ce să mai spui când vezi că Aurel Dumitrașcu a ghicit ziua în care va muri (nu calendaristic, dar ziua a fost duminica, pe 16 septembrie 1990)? Ce fel de poezie se mai poate scrie după o asemenea profeție: „– Voi muri într-o duminică dimineaţa. Când vei intra în/ bibliotecă n-ai să mai vezi privighetorile moţăind/ șoricelul cel roșu n-o să-ţi mai treacă prin faţă./ Un firicel de sânge (atât) va ieși dintr-o carte. El va vorbi.” (Cine va vorbi). Este vocea unui mare poet care nu are loc în calendare proaste, topuri hilare, canoane obosite, dar care a intrat în legendele poeziei românești.

 

Nicolae Coande

Publicat în „Bucovina literară“,
serie nouă, anul XXXII, nr. 4-5-6(362-363-364), aprilie/mai/iunie 2021

Leave a Reply

Your email address will not be published.